Cum s-au adaptat vremurilor meşterii populari: „Cânepă nu mai semănăm, că e drog, lână nu mai toarce nimeni…“
0
Căutăm la fiecare târg produse autentice, care să ne amintească de copilăria bunicilor, doar că şi meşterii populari care ţin la tradiţii mai mult decât la profit au fost nevoiţi să se adapteze vremurilor şi fac lucrurile altfel decât le făceau înaintaşii.
Foarte multe dintre obiectele pe care le găsim astăzi la târgurile unde vin mai mult comercianţii decât meşterii populari sunt departe de a fi autentice. Este oful cel mai mare al meşterilor care încă se străduiesc să păstreze tradiţia şi dezamăgirea specialiştilor din muzeele etnografice. Adevărul este, însă, că deşi nu fac produse de serie, şi meşterii populari adevăraţi au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii, puţine fiind meşteşugurile care se mai practică aşa cum o făceau bunicii.
Nimeni, sau aproape nimeni, nu mai umblă după scoarţă de nuc, nimeni nu mai adună cu braţele maci pentru roşul ouălor încondeiate, puţine mai sunt femeile care torc lâna, şi o fac doar pentru gospodăria proprie. Căror schimbări au fost nevoiţi să le facă faţă meşterii populari i-am întrebat chiar pe ei.
„De croială şi modele ţin cu sfinţenie, dar nu mai avem materialele“
Ia este produsul românesc poate cel mai cunoscut în lume. Din păcate, „ii autentice“ se vând astăzi pe toate drumurile, unele la preţuri foarte mari, fără să-şi merite banii. Ce presupunea, odinioară, întregul proces, de la materia primă la produsul finit, ne-a explicat meşterul popular Olga Filip, din Cezieni, cea care a pus acul în mână câtorva sute de eleve.
„La meşteşugul în sine nimic nu s-a schimbat, totul se face cu mâna şi cu acul, în schimb, şi costumul popular are un drum al lui, cum zic ţăranii, un proces tehnologic, pornind din agricultură, de la materiile prime pe care le folosim, şi care sunt, aşa cum le explic elevelor, animale şi vegetale. De la animale folosim lâna, pielea, părul, iar vegetale – inul, cânepa, bumbacul. Foarte greu se mai găsesc, lucrăm pe cele furnizate industrial, cel puţin in şi bumbac, dacă nu mai avem cânepă. Am încercat să semănăm cânepă şi nu se mai poate, e drog, deşi eu ştiu că am mâncat sămânţă de cânepă pisată de până acum eram ori nebună, or cine ştie ce om de ştiinţă“, spune tanti Olga.
Vremurile în care inclusiv materia primă se pregătea în gospodărie nu sunt, cum s-ar putea crede, chiar atât de îndepărtate. „Înainte aveam la fiecare loc al terenului dat de CAP, locurile alea ajutătoare, semănată cânepa, bunica mea, cât a trăit, avea cânepa ei, şi-a făcut un sac, şi-a făcut un preş….
O tăiam de jos cu secera, o legam snopi, o duceam la apa curgătoare, la Teslui, aici, la noi, puneam pietre pe ea, o puneam între patru ţăruşi, şi ne mai duceam la câteva zile să vedem dacă a putrezit. Dacă da, o scoteam din apă şi începeau lucrările. Bătaia ei, o fărâmiţam, spărgeam tulpina aia tare, o dădeam prin dărac, prin pietănul de cânepă, o făceam fuior, o torceam, ce rămânea mai gros era pentru lucrările care necesitau astfel de fir, cele subţiri, pentru alte lucrări, pentru că obţineai două-trei calităţi la fir. Se trecea la războiul de ţesut manual, orizontal, noi nici astăzi nu folosim gherghef. Eu am păstrat croiul, am încercat să păstrez şi modelele, de croială şi modele ţin cu sfinţenie. (…)Şi pânza se ţesea în casă, aveam şi viermi de mătase, aveam bumbac. Se cultivau câmpuri întregi de bumbac, şi in, se recoltau, se torceau. Acum nu mai găsesc pânză de calitate bună sub nicio formă. O ţeseam la război cu spată. Eu am acasă, am atelier cu războiul deja montat, şi bat fetele (elevele – n.r.) în el, cu lână, cu lâniţă, cu ce au.
La Cezieni, o dată pe an, sătenii îşi arată comoara din lada de zestre
Maşinile de bătut nu mai sunt, nu mai sunt urzoaie. O să-ncerc să învăţ fetele să urzească pe gard, să nu se piardă totul. Când înflorea bumbacul, era un câmp alb, alb cu verde, era o frumuseţe. Se aduna ca o floare de mac, bumbacul are floarea lui, foarte specială, numai în cărţi s-o mai vadă acum. Pe timpul lui Ceauşescu erau, pe Valea Olteţului, hectare întregi de bumbac şi de in.
Nu mai sunt maşini de bătut, nu se mai scarmănă lâna, se tund oile şi rămâne izlazul plin, nu mai pot să pască animalele de atâta lână, e iarba plină. Nu mai adună nimeni, nici fire ca să facă cojocele, că nu mai face nimeni, nu mai poartă nimeni. Îi dau foc“, spune, cu mâhnire, meşterul popular.
La târgurile din toată ţara se vând produse care nu mai au nicio legătură cu tradiţia
Acum, Olga Filip îşi aduce pânza de la un mic atelier, iar cei de acolo îşi procură firul „de prin Turcia, de prin Italia, nici el nu ştie de pe unde, de pe unde găseşte. În rest, cu ce putem. Şi cu bumbacul ăsta, spun ei 100%, dar nu se poate lucra cu bumbac 100%, pentru că are rezistenţa mica. Eu am avut norocul să lucreaz şi industrial, am lucrat şi ca filator –ţesător. Venea balotul de la CAP, se spăla, se pregătea, mergea dincolo şi, în funcţie de ce era destinat, se pregătea. Bumbacul de 100% era cel mult 90% bumbac, adesea rea 75%. Culorile nu mai sunt naturale, am încercat să scot din coajă de nuc, dar nu ies, nu mi-a plăcut ce-am obţinut, le folosesc pe cele din comerţ“, a mai spus Filip.
Că se va pierde meşteşugul ca atare, sau nu, rămâne ca timpul să decidă. Din fericire, la Cezieni femeile cos mult, există o sărbătoare a iei, iar pasionatele de meşteşug vin de la Bucureşti, de la Craiova, de la Slatina, de la Caracal să înveţe şi cusutul, dar şi ţesutul. „ Meşteşugul se execută foarte greu şi este plătit foarte prost. Se va pierde. Au apărut produsele japoneze, chinezeşti, turceşti şi le iau ochii. La prima spălare o poţi arunca, dar nu contează“, încheie Olga Filip.
„Dacă ei stau de toamna până primăvara la vânzare, când le fac?!“
În comunele de pe Valea Olteţului, unde în urmă cu 50 de ani în aproape fiecare gospodărie exista un cuptor pentru ars vasele de lut, astăzi mai sunt doi-trei meşteri. Lucrează, surprinzător, la fel cum au învăţat de la bunici. Dar n-au făcut avere, nu livrează cu camionul şi-şi permit să meargă la trei-patru târguri tot anul.
„Huma pentru alb este adusă de pe la Medgidia, câte 2-3 saci în fiecare an, vine cineva şi ne aduce la toţi, ruşala e de-aici, de prin vălcea. E unul care are curaj să coboare vreo şase metri, e o vână, acolo, de două deşte. Verdele e din aramă, se arde arama, se pisează şi se amestecă cu huma şi iasă verdele. Noi le ardem la 1000 de grade, dacă e altfel, dispare. Aşa au făcut moşii şi strămoşii. Folosim nişte ghioci aduse de pe la Mâineşti, pentru negru. Acum este smalţ ecologic, adus de prin Germania, Spania, special adus, aşa fac toţi, din toată ţara, şi noi, şi cei de la Horezu“, explică meşterul ceramist Ştefan Truşcă, fiul mult mai cunoscutei Teodora Truşcă.
Părinţii lui au trăit din olărit, însă nepoţii acestora au plecat spre alte zări, n-au mai simţit că meşteşugul le poate asigura ziua de mâine. „Când se făceau pomeni înainte, orice sărac tot tăia două păsări şi făcea ciorbă şi felul doi, le mânca în străchini şi în taiere. Nu se mai vinde ca pe vremuri. Înainte cumpăra, cum era acum, de Paşti, sau de Moşi, cumpărau să aibe pentru tot anul de pomană, cu târnele cumpărau la străchini, la ceşti, la căni...“, povesteşte meşterul cu nostalgie.
Ştefan Truşcă, meşterul olar care îi învaţă pe tineri tainele ceramicii de pe Valea Olteţului
Meşteşugul nu l-a îmbogăţit, dar i-a adus ceva notorietate şi un salariu de instructor la clasa la care le predă tinerilor ce a învăţat. De ce, totuşi, nu vinde cum o fac alţi „meşteri“, peste tot prin ţară?
„Eu sunt cel mai cinstit olar, eu nu cumpăr cu-n preţ de nu ştiu unde, să mă duc să le vând. Pe-aci, pe la târguri, sunt mulţi care le cumpără. Pe la Harghita a fost o fabrică de făcea oale. Dacă ei stau de primăvara până toamna la vânzare, când le fac? Că eu merg pe la două-trei târguri şi aia este, eu le fac, n-are cine le face, când să le fac?! Eu le fac pe roată şi soţia are grijă de ele, le dă pe-afară, le propteşte, le şterge cu buretele, nu e simplu, le-ai făcut şi gata. (…) Sunt ăştia la Horezu, au majoritatea cuptoare electrice, la 380, bagă 30-40, imediat le arde, dar eu, dacă vine cineva şi zice că vrea 20 de ulcioare mari, 20 de ulcioare mici şi-mi zice: «Când mi le dai, poimâine?», n-am ce face. Păi, care poimâine, că eu trebuie să fac 500-600 ca să umplu cuptorul, lucrez o vară întreagă, ard o singură dată. Unii mai le fac, alţii mai iau oameni de le fac, cu ziua. Acum, dacă are ulciorul o lipitură ca firul de ac, nu le mai cumpără, s-au luat după alea cu cuptoare electrice, care le pun pe raft, dau drumul la cuptor două ore şi gata, le-au ars. Eu două zile le las pe roşu, le scot, le dau cu smalţ şi le las iar o zi la 1000 grade, că altfel nu se fac. Se mai lipesc între ele, mai şi pierzi, nu ies toate“, mai spune meşterul, explicând că nu va renunţa niciodată la roată, pentru matriţe, cum, de altfel, se întâmplă pe piaţă.
„Astăzi au venit două doamne să vadă cum lucrez, mi-au zis c-au auzit de mine. Au plecat cu un bulgăre de humă acasă, au spus că nu ştiau că există aşa ceva, că aşa se face culoarea“, a mai spus meşterul.
„ A existat o încercare, dar a fost înlăturată ca o cangrenă“
„Dacă e să vorbim despre meştegugul traditional al confecţionării vaselor tradiţionale ceramice, pe Valea Olteţului, eu zic că nu s-a schimbat nimic. A existat o încercare, dar a fost înlăturată ca o cangrenă. Este vorba de acea încercare de a aduce tehnica modernă, la Oboga, şi a murit. Nu pentru că acea asociaţie (un proiect realizat cu fonduri nerambursabile care a încercat să adune la un loc la mai ceramişti, într-un singur atelier – n.r.) a adus cuptoare electrice, ci pentru că a încercat să facă o afacere care la noi nu merge. Acolo oamenii fac atât cât să vândă la un târg, două, trei pe an şi la evenimentele importante din viaţa comunităţii. Acolo cineva a încercat să facă o afacere, a lucrat pe stoc, a încercat să denatureze un pic şi modelele, crezând că piaţa cere altceva, şi iată că piaţa nu cere altceva, piaţa cere să ne întoarcem la autentic“, a declarat consultantul din cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, Valeru Ciurea.
Modelele din catalogul Elisei Brătianu, realizate în serie
Că pe piaţă şi-au făcut loc şi produsele de serie, vândute, din păcate, drept produse realizate manual, au constatat şi specialiştii. Modelele colecţionate de Elisa Brătianu şi adunate într-un catalog devenit cartea de căpătâi a împătimiţilor de autentic se realizează, astăzi, şi în serie. „Există maşini de brodat cu acele cartele, un soft care copiază modelul şi, gata ia. Sunt pline târgurile, e dezamăgitor. Din fericire adevăratul meşteşug nu s-a pierdut, acesta, dar se pierd altele. Nu se mai ţes covoarele olteneşti la noi, şi ar trebui făcut ceva cât încă mai sunt femei care ştiu să o facă şi mai au şi cu ce, pentru că şi acestea au fost copiate şi se vând, aduse de prin alte ţări“, a spus Claudia Balaş, etnograful Muzeului Judeţean Olt.
Meşterii cioplitori în lemn păstrează motivele tradiţionale, adaptându-le însă cerinţelor pieţei. Aici o ladă de zestre în miniatură FOTO: Valeru Ciurea
Alţi meşteri, deşi lucrează folosind aceleaşi procedee, aceleaşi unelte, s-au văzuit nevoiţi să-şi adapteze o parte din produsele la cerinţele pieţei. Meşterul cioplitor în lemn Gheorghe Tănase a păstrat modelele, dar le foloseşte pe produsele cerute de piaţă. Cum lăzi de zestre nu mai comandă nimeni, aduce în stand lăzi miniaturale, care pot fi folosite drept casete de bijuterii. Simbolurile străvechi le foloseşte pentru cuiere etc.
Se încarcă comentariile...
