Trei victime ale justiţiei false din Europa Medievală - tortură, declaraţii mincinoase şi executări cu moartea

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Calomnie, intimidare, tortură, falsificare şi alte modalităţi pentru a-şi distruge adversarii. Acestea sunt „soluţiile” la care au trebuit să recurgă inclusiv regii în Europa Medievală.

Deziderius (decedat după 607)

Desiderius, arhiepiscop al oraşului Viena, a fost nu doar un om bine educat, dar şi cu verticalitate. Dar, în timp ce el promova, de exemplu, predarea gramaticii pe baza literaturii seculare, autorităţile bisericeşti l-au acuzat de dragoste păgână şi nepermisă faţă de poeţi. Deziderius a fost cel care a descris modul destrăbălat de viaţă adoptat de regele Theodoric al II-lea şi de bunica lui Regina Brunhilde, precum şi de mulţi alţi membri ai puterii.

Dar problemele reale au început după o ceartă a arhiepiscopului cu Protadiem, un oficial despre care se crede că a fost amantul reginei în vârstă. În anul 603, o doamnă din nobilime l-a acuzat pe Desiderius de viol. Se întâmpla într-o perioadă în care scandaluri similare mai fuseseră declanşate şi, desigur, regina Brunhilde nu a ezitat să intervină. Deziderius nu a negat şi în general nu a comentat niciodată aceste acuzaţii, iar istoricii cred că acuzaţia a fost complet fabricată.

Pentru judecarea lui Desiderius a fost convocat un consiliu al bisericii şi într-un timp foarte scurt decizia a fost luată – Desiderius este vinovat. A fost retras de la amvon, a fost privat de drepturile civile şi exilat într-o mănăstire pe o insulă izolată.

Patru ani mai târziu Protadiem a murit, iar veridicitatea acuzaţiilor împotriva arhiepiscopului a fost pusă în discuţie din nou, astfel că Theodoric şi Brunnhilda l-au rechemat din exil. Însă nici de această dată pentru mult timp. Deziderius a supărat-o din nou pe regină cu criticile aduse ei. Ea a ordonat ca arhiepiscopul să fie dus într-un sat în apropierea Lyon (localitate care acum îi poartă numele), iar acolo soldaţii regali, fără proces şi anchetă, l-au bătut până la moarte. Mai târziu, Desiderius a fost trecut în rândul sfinţilor de către Biserică.

Conradin (1252-1268)

Conradin - duce de Suabia, rege al Ierusalimului şi Siciliei - în doi ani şi-a pierdut tatăl şi a moştenit tronul. În Sicilia, fratele tatălui său, Manfred, a devenit regent. Primind veşti false despre moartea nepotului său, Manfred s-a proclamat rege, iar când a devenit clar că Conradin este în viaţă, acesta a decis să nu-i întoarcă nimic nepotului, dar a promis să-l facă moştenitorul său. Între timp, Papa Clement IV nu a recunoscut dreptul la Sicilia nici pentru unul şi i-a cedat tronul lui Carol I de Anjou. Acesta a învins trupele lui Manfred şi preluat regatul Siciliei. Apoi Conradin, care la acea vreme avea 15 ani, a câştigat mai multe lupte importante, dar apoi armata lui a fost învinsă, iar el capturat. Cei mai mulţi dintre susţinătorii săi au fost imediat executaţi, iar Conradin şi cel mai apropiat colaborator lui, Friedrich Baden, au fost duşi în faţa lui Carol de Napoli, chipurile, ca justiţia echitabilă să decidă ce pedeapsă merită.

La Napoli a fost organizată o demonstraţie de audieri pretins imparţiale, unde avocaţii acuzării au prezentat invazia lui Conradin ca un act de trădare şi jaf. În declaraţia lor împotriva Papei, Conradin ar fi omorât civili în afara teritoriului disputat. Avocaţii au numit acele decese „crime împotriva legilor lui Dumnezeu şi a omului”.

Apărarea a fost reprezentată de un avocat din Napoli. El a susţinut că Conradin este moştenitor legitim al tronului, de aceea acţiunile lui erau fals interpretate ca acte împotriva voinţei Papei sau ca acte de agresiune. În ceea ce priveşte moartea civililor, aceştia fuseseră ucişi într-un conflict militar.

În cele din urmă, patru judecători au stabilit că Conradin era vinovat, adăugând la capetele de acuzare insultarea Papei. Sentinţa a fost realizată în 1268: Conradin şi mai mulţi dintre însoţitorii săi au fost decapitaţi. Această execuţie a şocat întreaga Europă. Conradin a fost menţionat mai târziu ca o victimă nevinovată chiar şi de către Heinrich Heine, poet, eseist, critic literar şi jurnalist.

Girolamo Savonarola (1452-1498)

Girolamo Savonarola a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic şi reformator al moravurilor religioase şi sociale catolice. În timpul predicilor sale ţinute la San Marco, preotul vorbea despre vicii şi prezicea pedeapsa care va cădea pe Italia pentru păcatele ei. El a acuzat în mod deschis conducătorul Florenţei, Lorenzo di Medici, iar mai târziu, pe fiul său Piero, acuzându-i de depravare, lipsa de evlavie şi pasiune pentru lux.

Savonarola a devenit un predicator extrem de influent, iar încrederea faţă de el a fost întărită după ce câteva predicţii făcute de el s-au adeverit.

În 1494, regele francez Charles al VIII-lea a atacat Italia şi l-a înlăturat pe Piero di Medici. Savonarola a devenit conducătorul de facto al Florenţei şi a pornit un fel de „purificare”. În februarie 1497, în oraş a izbucnit un imens „foc al deşertăciunilor“, unde au fost arse haine scumpe, oglinzi, cărţi de joc, cărţi, instrumente muzicale, picturi şi sculpturi – se crede că unele dintre lucrările sale le-a ars în acel incendiu chiar Botticelli.

Din cauza activităţilor sale fanatice şi predicării fără compromisuri, Savonarola şi-a făcut o mulţime de duşmani. În luna mai 1497, Papa Alexandru al VI-lea la excomunicat pe Savonarola din biserică şi a cerut autorităţilor florentine să-l încarcereze imediat sau să-l predea Romei. În caz de nesupunere, ameninţa Florenţa cu refuzul de a organiza ceremonii religioase, iar pe oricine va asculta preotul îl aştepta excomunicarea.

În cele din urmă, sub presiunea Romei, autorităţile oraşului i-au interzis lui Savonarola să mai predice. Ca răspuns, preotul a scris o scrisoare lui Carol VIII, în care a propus să-l detroneze pe papă, dar scrisoare aşa şi nu a mai ajuns la rege, căci a fost preluată şi predată papei.

Pentru a-şi dovedi dreptatea, s-a propus ca Savonarola şi un călugăr franciscan să treacă prin mai multe incendii. Dacă vor reuşi să iasă din foc nevătămaţi se va considera că Dumnezeu este de partea lor. Fără ca Savonarola să fie informat, unul dintre susţinătorii lui s-a oferit voluntar să facă acest lucru. În ziua în care era programată încercarea, întregul oraş s-a adunat în piaţă, dar o ploaie puternică a stopat totul. Absenţa miracolului promis, dar şi faptul că în locul lui Savonarola a venit altcineva, l-a lipsit pe predicator de sprijinul mulţimii. Acesta a trebuit să se ascundă de mulţimea furioasă în mănăstirea San Marco. A doua zi, o mulţime a asediat mănăstirea, iar el – trebuind să aleagă între furia oamenilor şi a autorităţilor, a ales varianta cea din urmă.

Contrar dorinţelor papei, procesul nu a avut loc în Roma, ci în Florenţa. Cu toate acestea, Papa a înfiinţat o comisie specială pentru examinarea cazului, compusă din 17 adversari ai lui Savonarola.

În timpul anchetei, Savonarola era torturat de 14 ori pe zi. În timpul torturilor el spunea că învăţăturile sale, viziunile şi predicile erau o minciună, dar de îndată ce tortura era oprită, se dezicea de cuvintele spuse. Pentru că nu aveau altă soluţie, în cele din urmă mărturiile inculpatului au fost falsificate şi publicate. Tribunalul l-a condamnat la moarte. În faţa unei mulţimi imense de oameni, Savonarola şi susţinătorii lui au fost spânzuraţi, iar trupurile lor au fost aruncate în foc. Două secole mai târziu biserica l-a justificat pe Savonarola, iar în zilele noastre se discută problema canonizării sale.

(După Arzamas.Academy)

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite