Spovedania cu ochii în lacrimi a lui Valentin Gligor, colegul de celulă al lui Nicolae Steinhardt: „Nu mi-am putut imagina că Iliescu o să ajungă la putere“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Valentin Gligor în faţa celulei din Fortul 13 Jilava, unde a fost închis. imagine de acum 2 ani  FOTO: arhivă personală
Valentin Gligor în faţa celulei din Fortul 13 Jilava, unde a fost închis. imagine de acum 2 ani  FOTO: arhivă personală

Sibianul Valentin Gligor (80 de ani) a trecut prin două închisori comuniste, Fortul 13 Jilava şi Gherla, şi prin lagărul de muncă forţată de la Luciu-Giurgeni. Printre toate aceste momente dramatice a existat şi o mare bucurie: la Jilava, a fost coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt, de care l-a legat apoi o prietenie de o viaţă.

„Nu iert, sub nicio formă. Nu o să mă duc eu azi să-i pedepsesc, dar în adâncurile fiinţei mele nu-i pot ierta“. Aceasta ar fi cheia unei poveşti despre viaţa lui Valentin Gligor, istorisită mai bine de şase ore, în care a vorbit despre destinele unor oameni, despre copii rămaşi singuri şi părinţi îndureraţi, despre iubiri, despre atrocităţile Securităţii, despre izbăviri şi poveri duse toată viaţa.

O spovedanie cumplită, despre lucruri pe care le citeşti în cărţi, le vezi în documentare, în muzee, şi totuşi parcă undeva, în fiinţa ta, mai păstrezi o fărâmă de îndoială, că nu se poate să fi fost atât de cumplit, că oamenii au putut să facă atâta rău în numele unei ideologii. Dar, după o discuţie cu un om ca Valentin Gligor despre calvarul din beciurile Securităţii, din închisorile şi lagărele de muncă forţată, un duş rece te trezeşte la realitate şi vezi dimensiunea răului absolut.

Valentin Gligor avea 23 de ani când l-a ridicat Securitatea, a trecut prin două închisori, cele mai cumplite, Fortul 13 Jilava şi Gherla, şi prin lagărul de muncă forţată de la Luciu-Giurgeni. A stat închis patru ani, dar sufletul lui, mintea, idealurile, viaţa în sine, nimic din toate astea n-au mai fost, după anii aceia, niciodată la fel.

file din dosarul de securitate a lui valentin gligor

În încăperea mică din spatele vechii primării din Sibiu, în care îşi are sediul filiala judeţeană a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, bărbatul cu voce blândă, privire caldă şi sufletul plin de emoţia grea a unei alte vieţi mângâie cu privirea câteva fotografii vechi. Imagini cu el copil, cu părinţii şi fraţii lui, cu el purtând hainele militare ale grănicerilor şi cu prietenul Nicu Steinhardt prin împrejurimile Sibiului. Lângă fotografii, două volume groase. Dosarele de la Securitate ale anchetatului şi mai apoi ale condamnatului Gligor Valentin. De-aici începe povestea.

file din dosarul de securitate a lui valentin gligor

Amintiri despre domnişoarele din Sibiu

Familia Gligor se trage din judeţul Alba, dintr-un sat care acum se cheamă Livezile, aflat la 15 kilometri de Aiud. Bunicii paterni au venit în Sibiu, unde bunicul a fost administrator al Bisericii dintre Brazi, una din cele mai vechi şi mai cunoscute din oraş. Când s-a stabilit aici, bunicul a primit o casă la 50 de metri de biserică, casă în care au venit pe lume şase copii. Unul dintre ei a fost tatăl lui Valentin Gligor.

„Tata a fost muncitor în Sibiu, iar mama casnică, până după moartea tatălui. Iar eu m-am născut pe strada Şcoala de Înot, la numărul 5, era o căsuţă în spate. Apoi ne-am mutat tot pe Şcoala de Înot, la numărul 28, cu chirie“, îşi începe bărbatul povestea. Au fost nişte ani atât de frumoşi, parcă se vede şi-acum, copil de-o şchioapă, mergând cu vecinul şi prietenul Vasilică la ştrand, în parc la la tobogane. „Erau acolo domnişoarele de elită ale Sibiului, jucau tenis de masă şi veneau şi ne mai dădeau câte o bomboană“. Au stat apoi câţiva ani pe Rusciorului, tot cu chirie, în casa unei nemţoaice. Apoi a început războiul, şi tatăl a plecat pe front, era sanitar. În curtea în care stăteau erau câteva apartamente locuite numai de nemţi.

După ce tatăl s-a întors din război, şi-au construit în sfârşit o căsuţă a lor, pe Câmpului, de care însă din păcate omul n-a apucat să se bucure foarte mult. În 1946, tatăl a pierit fulgerător într-un accident.

valentin gligor copil

Valentin Gligor copil, alături de familie  FOTO: arhivă personală

„În 1944 au venit ruşii. La fabrica de cărămidă au fost aduşi soldaţi ruşi şi era unul, Alioşa, care tăia cărămizi şi îmi spunea că e învăţător şi are şi el un copil ca mine. Şi-mi mai amintesc cum frământau pâine cu picioarele murdare şi o dădeau soldaţilor germani. Ţin minte că am auzit o poveste cu nişte soldaţi ruşi care s-au dus la Miercurea Sibiului, la crama de la Apoldu, unde au împuşcat butoaie şi s-au înecat în vin“. Velentin Gligor îşi aminteşte că tatăl lui i-a spus să nu primească niciodată nimic, dar absolut nimic, de la ruşi.

După moartea tatălui, mama neavând serviciu situaţia a fost „destul de complicată“ o perioadă. Apoi s-a angajat vânzătoare la un chioşc de dulciuri, s-a recăsătorit, mai are o soră din a doua căsătorie a mamei şi un frate şi o soră din prima căsătorie a tatălui.

„În 1947, după război, a fost nenorocire, nu găseai pâine, îmi amintesc că am mâncat o dată slănină râncedă cu ridiche şi, Doamne, ce bună a fost“.

A început gimnaziul la Gheorghe Lazăr, dar în 1948, odată cu reforma învăţământului, toţi au fost nevoiţi să se mute la şcoala elementară din Piaţa Cluj. De aici are şi prima amintire legată de Securitate: profesorul de matematică, domnul Creangă, a fost luat de Securitate direct de la şcoală, din faţa elevilor, dus la interogatoriu şi apoi arestat. A urmat şcoala profesională de energie electrică la Sibiu, iar la absolvire s-a angajat la Hidrocentrala de la Sadu 5, care  „a intrat cu mine în funcţie, eram în tură, electrician prim“. „Am vrut neapărat să termin o liceul şi o facultate, dar situaţia materială nu mi-a permis, de la 17 ani a trebuit să muncesc. Am făcut apoi şcoala medie tehnică în Bucureşti, 3 ani, iar în 1956 am fost încorporta militar“, povesteşte Valentin Gligor.

valentin gligor in tinerete
valentin gligor in armata

Valentin Gligor, în tinereţe (în imaginea din stânga) şi în timpul armatei (în imaginea din dreapta) FOTO arhivă personală

Arest la terminarea stagiului militar

În 1956, după absolvirea şcolii medii tehnice, a fost încorporta în armată, la UM 0240 Brăila, la marinari-grăniceri. Practic, în competenţa unităţii intra paza frontierelor maritime şi fluviale ale ţării. Iniţial, a fost îmbarcat pe o „vedetă grănicerească“, după care a venit un ordin prin care a fost anunţat că este furier (n.r. - ostaş care îndeplineşte lucrări de birou într-o unitate sau într-o subunitate militară) la compania şcoală. „Aveam scrisul frumos, plus că la unităţi ajugeau doar cei cu origini sănătoase, şi eu aveam aceste origini, eram fiu de muncitor“, povesteşte Valentin Gligor.

La sfârşitul primului an de armată, dintr-o încăpere în care câţiva colegi scriau lozinci pentru un eveniment, a auzit cântându-se „Deşteaptă-te, române!“ şi „Trei culori cunosc pe lume“ şi a început să le fredoneze şi el. Nici nu i-a trecut prin cap unde avea să ducă gestul său. Printre cei care l-au auzit cântând s-a aflat un coleg ale cărui note avea să le regăsească târziu, când şi-a citit dosarul de Securitate. După o vreme, a fost chemat de ofiţerul de contrainformaţii din unitate şi dus la sediul Securităţii din Brăila. L-a întrebat ce ştia despre colegii care cântaseră melodiile. „Nimic“, a răspuns scurt. „Să te mai gândeşti“, i s-a spus, şi-a fost ţinut într-un birou de vineri şi până luni. Le-a spus adevărul, că îşi aminteşte doar că a intrat în încăpere, că s-a cântat şi că a fredonat şi el. Luni, i-au dat drumul.

Totul părea că fusese dat uitării, comandantul unităţii care îl aprecia pentru munca depusă l-a avansat caporal. În 1958 însă, la Măcin, o localitate din apropierea Brăilei, s-au revoltat ţăranii.

„Au ieşit cu coase, cu topoare, au cerut pământurile înapoi, nu mai puteau suporta colectivizarea. A venit ordin din Bucureşti, să se închidă sectorul pe Dunăre, să se izoleze practic localitatea. Aşa proceda Securitatea, şi apoi urmau arestări şi execuţii“, rezumă scurt Valentin Gligor.

Mulţi soldaţi erau plecaţi pe apă, aşa că i-au mobilizat rapid pe toţi cei care mai erau în unitate. Le-au dat muniţie de război, hrană rece, i-au îmbarcat pe platou. Regimentul de Securitate de la Tecuci era cazat la Galaţi, cel de la Bucureşti, la Brăila. Lângă el, pe platou, un băiat de la magazie cu care era în relaţii foarte bune, amicale chiar. Cum ajunsese om de încredere în cancelarie îi mai ajuta cu permisii, iar cel de la magazie cu câte-o conservă. Colegi buni. Şi l-a întrebat deschis, prieteneşte, „Dacă primim ordin tu tragi?“. „Trag“, i-a răspuns scurt, iar el a fost sincer până la capăt, fără să se gândească la consecinţe: „Eu nu trag, acolo pot să fie copiii noştri, părinţii noştri, eu nu pot să omor oameni“. Colegul s-a dus a doua zi direct la căpitanul de contrainformaţii din unitate şi i-a spus tot.

„După episodul ăsta simţeam că sunt filat, urmărit pas cu pas. Am fost schimbat, mutat la gospodărie, cu cel care le povestise securiştilor că am fredonat «Deşteaptă-te, române!», şi aveam să aflu, când mi-am văzut dosarul, că la două zile acesta dădea câte o informare despre mine“, rememorează, azi.

După 3 ani, în 1959, a primit ordinul de eliberare din armată. Era fericit, vorbise cu un unchi din Moldova, îl aşteptau să stea la ei o lună, să se bucure de o mică vacanţă. S-a îmbrăcat civil, îşi aminteşte şi-acum fiecare pas, bucuria, speranţa, emoţia, cum s-a dus, cum a predat hainele militare. Se pregătea să iesă din unitate şi să ajungă la gară. Şi-atunci s-a trezit lângă el cu un coleg, ordonanţa ofiţerului de contrainformaţii: „Valentine, vino că te cheamă tovarăşul căpitan.“ Iar tovarăşul căpitan l-a informat scurt că a terminat armata, iar din momentul acela este arestat. „Mi-au pus cătuşele la mâini, maşina Securităţii era deja intrată în unitate, şi m-au dus la Galaţi“.

Anchetatorii l-au bătut până i-au spart timpanul urechii stângi

Au urmat luni grele de anchetă, în care a aflat că era urmărit de doi ani de Securitate. Prin faţa lui aveau să treacă mai mulţi anchetatori. Fără să înţeleagă ce se întâmplă, a recunoscut exact ce îi spusese în anul II de armată ofiţerului de la contrainformaţii din armată, că a fredonat şi el „Deşteaptă-te române“, dintr-un impuls de moment. Anchetatorii au început, însă, să-i înşire capete de acuzare lungi, iar faptul că fredonase melodia era doar unul dintre ele, poate cel mai puţin acuzator. Acuzaţia de bază a fost cea de „uneltire contra ordinii sociale“. I-au reproşat că a declarat că nu va executa ordinul de a trage în ţăranii din Măcin, care s-au revoltat împotriva colectivizării. Apoi, i-au amintit cum în octombrie 1957, când a fost lansat de URSS primul satelit în spaţiu, i-a scris mamei sale o carte poştală în care ar fi luat în bătaie de joc marea realizare a fratelui mai mare din blocul comunist. „Mi s-a reproşat că am spus că ruşii au aruncat o bilă în spaţiu“.

O altă acuzaţie pusă în faţă de anchetatori venea tot dintr-o presupusă discuţie cu un coleg de armată, căruia i-ar fi spus că la o gospodărie dintr-un sat din zona Brăilei „se mănâncă la cazan ca la colhoznicul din URSS“. În fine, i-au mai reproşat că ar fi spus că România plăteşte 20 de ani datorii ruşilor şi aceştia ne iau toate bogăţiile. „Sedinţele“ de anchetă erau însoţite în permanentă de bătăi şi tot felul de torturi psihice. Valentin Gligor ne spune că a îndurat bătăi cumplite. Primul anchetator de la Galaţi, ofiţer de securitate, l-a lovit atât de tare încât i-a spart timpanul, pe partea stângă, aşa i-a rămas până în ziua de azi. În cele din urmă a cedat, epuizat a recunoscut toate acuzaţiile ce i se aduceau şi a semnat actul de învinuire.

Valentin Gligor în 2016   FOTO Ramona Găină

valentin gligor foto ramona gaina

A primit pe ascuns o pungă cu pâine uscată

Îşi aminteşte şi acum, parcă ar fi fost ieri, de celula cu numărul 13 de la sediul Securităţii din Galaţi şi de oamenii pe care i-a întâlnit aici. A fost coleg de celulă cu un sibian al cărui frate avusese o renumită farmacie din centrul Sibiului, oraşul copilăriei sale. Deţinutul din Sibiu i-a dat un pulover roşu, gros şi bun, înainte de a pleca la penitenciar. Tot aici, a dat de un gardian de treabă, care i-a dat o pungă cu pâine uscată, cadou ce avea să se dovedească o adevărată minune în lunile grele care au urmat.

La proces i-a revăzut pe martorii acuzării – foştii colegi de cătănie care l-au turnat. Sora lui era în sală, îngrijorată de soarta lui. L-au condamnat la 7 ani de închisoare, plus alţi 4 de interdicţie corecţională, ceea ce însemna lipsirea de drepturi civile. După anunţarea verdictului a fost transferat din Celula 13 în Camera 89, unde erau încarceraţi 60 de oameni, iar aerul era irespirabil, miros pe care spune că îl simte şi acum când rememorează zilele petrecute acolo: „Era paturi de fier pe trei nivele, saltele de paie, primeam o pâine la 10 inşi, asta era raţia, 100 de grame de pâine de om pe zi“. De aici a plecat la Jilava, unde începe calvarul concentraţionar.

Fortul 13, Jilava. Întâlnirea cu Nicolae Steinhardt

„Am ajuns la Jilava iarna, erau minus 10 grade. Eram îmbrăcat într-un costum gri şi o cămaşă, şi m-au ţinut şase ore la izolare“. Aşa începe povestea locului pe care acum îl numeşte, fără să stea pe gânduri nicio clipă, „o închisoare de exterminare“. La Fortul 13, a fost dus în camera 13, nici acum nu înţelege cum s-au legat toate de cifra asta, celula 13 la Securitatea din Galaţi, apoi Fortul 13 din Jilava, camera 13.

A intrat tremurând, îngheţase în camera de izolare, şi dintr-un colţ al unui pat de fier, prin ochii unui munte de om, a simţit cum Dumnezeu îi zâmbeşte. „Mi-a zis: «Hai sus!», m-am urcat în patul lui, m-a luat în braţe două ore, m-a încălzit şi am adormit“. După câteva zile, l-au mutat în secţia 2, camera 24, şi aici l-a cunoscut pe bunul lui prieten de mai târziu, Nicolae Steinhardt.

„Acest om era de-o blândeţe sufletească greu de descris în cuvinte. A fost primul care m-a întâmpinat cu câteva cuvinte, şi ne-am împrietenit din secunda aia. Stai 10 ani cu oameni şi nu se întâmplă nimic, cu alţii se leagă lucrurile din prima clipă. Era un om încrezător, însă avea momente de slăbiciune în care spunea că s-ar putea să nu mai scape. Era de-o bunătate rară, nu te-ar fi jignit nici cu vorba, nici cu fapta şi avea o cultură extraordinară: vorbea trei limbi străine. Am stat patru luni cu el în celulă, eram 10 persoane în total“.

Avantaj, firimiturile de pâine

Regimul de masă era acelaşi ca peste tot. Dimineaţa, pâinea de 1 kilogram pe care o împărţeau în 10, un ceai, o supă cu câteva boabe de fasole la prânz, arpacaş seara. „Tăiam pâinea cu benzi de tablă împletite, şi o tăiam pe rând, cel care tăia rămânea cu cea mai mică bucată dar avantajul lui era că rămâneau firimiturile pe care le culegeai cu degetele. Am făcut o foame cumplită, eram înnebuniţi de foame. Asta era metoda prin care te determinau să fii docil. La Jilava un coleg a găsit un ochi de oaie şi l-a mâncat, eu o copită şi am supt-o. De foame mănânci orice. Seara venea arpacaşul, şi Nicu Steinhardt dădea porţia lui cuiva, l-am întrebat de ce şi mi-a spus că are un TBC intenstinal şi nu suportă. Şi i-am spus: «Îmi daţi arpacaşul şi vă dau cele 100 de grame de pâine, nu se poate să nu mâncaţi nimic». Am făcut treaba asta până când am plecat de acolo“, povesteşte Valentin Gligor.

A fost mutat după patru luni din celula în care era şi Nicolae Steinhardt, pe secţia III, camera 38, împărţită cu alţi 29 de deţinuţi. A trăit momente terifiante. A avut colegi băgaţi în saci şi bătuţi cu bastoane, iar un deţinut a fost operat pe viu, de un medic închis cu ei. „Făcuse o infecţie la mână şi l-a operat cu un ciob de sticlă sterilizat cu săpun“, rememorează Gligor. În toată negura a primit însă şi-o veste nesperată, judecătorii i-au aprobat recursul şi i-au redus sentinţa, la rejudecare, de la 7 la 4 ani.

Lagărul de muncă forţată de la Luciu-Giurgeni

Pe 1 august 1960, Valentin Gligor şi o parte dintre deţinuţi au fost luaţi din Fortul 13 şi duşi la gară. Seara, au aflat şi unde vor merge. În vagoane speciale pentru deţinuţi, şi apoi kilometri întregi pe jos, au ajuns în lagărul de muncă forţată de la Luciu-Giurgeni, din Bărăgan. A urmat o foamete înfiorătoare atunci când au ajuns, şi o toxinfecţie alimentară atât de urâtă încât n-a crezut că mai supravieţuieşte. Pe 16 august, chiar de ziua lui de naştere, a avut un sentiment cumplit că zilele lui pe această lume au ajuns la final. Nu mâncase nimic de zile întregi, nu băuse nici apă, era deshidratat şi abia se putea mişca. Şi-atunci când a crezut că drumul pe pământ se opreşte, Dumnezeu l-a prins tare de mână din nou. Un medic deţinut a făcut raport şi a cerut penicilină. „Vă daţi seama ce însemna o sticluţă de penicilină în 1960, într-un lagăr de muncă?“ şi i-a spus să o împartă în trei doze. După prima doză, în jumătate de oră, n-a mai avut nimic. Şi pentru că primise două fiole şi a văzut că se face bine, i-a spus medicului să dea a doua fiolă cuiva care are nevoie în închisoare, deoarece colegii de suferinţă erau singurii care îţi mai puteau da, când şi când, o mână de ajutor.

Peste 40 de deţinuţi împărţeau o baracă în lagărul de la Luciu-Giurgeni. Au lucrat în agricultură, au făcut chirpici şi apoi au ridicat digul. Era o muncă fizică grea, iar el care era numai piele şi os. „Râdeau colegii de mine şi îmi spuneau că am noroc cu «prelata», pielea, că altfel s-ar împrăştia oasele. Căutam locurile unde era papură, eram înnebuniţi de foame, iar rădăcina de papură are gust de biscuiţi şi noi chiar spuneam că mâncăm biscuiţi“.

A stat doi ani la Luciu-Giurgeni, şi a rămas de aici cu una din cele mai cumplite imagini ale detenţiei. Într-o zi, cineva a descărcat lângă gardul lagărului, în apropierea baracii în care stătea o grămadă de ardei şi gogonele. „Nu ştiu nici acum ce-o fi fost în capul meu“, rezumă scurt, după care povesteşte cum s-a întins cât a putut şi a reuşit să ia un ardei. L-a văzut un gardian, a fost dus la comandantul închisorii şi s-a trezit acuzat că a vrut să evadeze. „Cum să evadezi, era dublu gard de sârmă ghimpată, gardieni din cinci în cinci metri, eu doar am vrut un ardei, atâta tot. Era un ţarc la poartă, o cameră podită cu cărămizi, m-a întins pe jos, pe podea, a pus un cearceaf umed peste mine şi a început să dea cu bastonul. Urlam, şi când am ridicat capul şi i-am spus să nu mai dea m-a lovit cu cizma în cap şi mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit în baracă tuşind, scuipând sânge. Apoi m-au dus şapte zile la izolare, arest sever, azi mâncai, două zile apă, a treia zi iarăşi mâncare. Mi-au bătut lanţuri la picioare, zale din alea mari, doar că eram atât de slab încât scoteam piciorul din za şi apoi îl băgam la loc. După ce mi-au dat drumul de la izolare, când m-am întors în celulă, mi-a dat doctorul porţia lui de mâncare“.

Ar fi putut avea cu siguranţă o soartă mai blândă, cum au avut colegi care, într-un final, au cedat şi au acceptat să colaboreze cu torţionarii.

Când i s-a oferit însă varianta colaborării cu torţionarii, a refuzat categoric. „Ofiţerul politic mi-a spus într-o zi: «Să vii să-mi spui ce se mai întâmplă printre deţinuţi şi pentru asta dau ordin la bucătărie să-ţi mai dea câte ceva de mâncare în plus. Însă eu i-am răspuns: «Domnule căpitan, libertatea e prea scumpă ca să fie cumpărată cu un blid de arpacaş»“.

Eliberarea

În august 1962, când un coleg a venit în lagăr şi i-a spus că vor fi eliberaţi nu i-a venit să creadă. De aici, i-au mai dus o lună la Gherla şi de-acolo, într-o zi cum n-a mai fost alta în toată viaţa lui, a plecat acasă. „Ne-au pus pe fiecare să dăm declaraţie, nu aveam voie să spunem pe cine am văzut, prin ce am trecut, nimic din anii ăştia. Am primit bani de bilet de tren până la Sibiu, şi tot nu-mi venea să cred. În tren mă uitam în stânga şi în dreapta, nu erau gardieni, şi-atunci mi-am spus: «Nu se poate. Acum sunt într-adevăr liber. Eram fericit»“.

În toiul nopţii, după 4 ani cumpliţi, două închisori plus Securitatea din Galaţi şi un lagăr de muncă forţată, a bătut tare la uşa casei părinteşti de pe strada Câmpului. „Mama mi-a recunoscut vocea şi mi-a deschis...şi...şi ne-am îmbrăţişat“, descrie scurt. Reamintira momentului trezeşte emoţii puternice, iarochii lui Valentin Gligor se umplu de lacrimi.

Revederea cu prietenul Nicu Steinhardt. Vacanţele la Sibiu şi Păltiniş

De la Securitate i-au dat ordin de lăsare la vatră, şi i-au spus să-şi caute de lucru. Firesc, primul loc în care s-a dus a fost Uzina Electrică de la Sadu, însă cu o frică pe care a dus-o în suflet până în decembrie 1989. „Eram speriat, făceam zece paşi şi mă uitam în urmă, să nu vină iar duba să mă ia, că făceau din astea, un fost coleg s-a eliberat şi l-au luat, am văzut cu ochii mei momentul“.

A încercat să-şi reia educaţia şcolară, avea 27 de ani şi credea că poate să o ia de la capăt. A făcut liceul la seral şi-a vrut să dea mai departe la facultate, dar „a venit ofiţerul de Securitate de pe intreprindere şi mi-a spus să o las mai moale cu studiile, că nu e cazul să foţez nota“. A făcut şcoala de maiştri, a lucrat la proiectare şi-apoi a fost maistru la bobinaj. Cu siguranţă, ar fi putut face, dacă sistemul i-ar fi permis, mult mai mult. S-a căsătorit, are doi copii, iar azi este bunic.

La ceva timp după eliberare, a primit acasă o carte poştală de la prietenul lui din Fortul 13, Nicu Steinhardt. „Când s-a eliberat s-a angajat la o fabrică şi căra geamantane, săracul. Şi-apoi a venit la Sibiu, a stat la mine două săptămâni, când mergeam la Bucureşti stăteam la el, discutam cu perna pe telefon sau mergeam la baie şi dădeam drumul la apă. Când a venit la Sibiu i-a adus o păpuşă electrică fetiţei mele, o maşinuţă fiului, mi-a spus că ar vrea să mergem acasă la Goga, ne-am dus cu motocicleta la Răşinari. A mai venit o dată de atunci şi ne-am dus cu maşina la Păltiniş şi la biserica din Răşinari, la mormântul lui Şaguna“. Utima dată s-au văzut la Bucureşti, când a mers să ia o maşină pentru cineva.

image

Nicolae Steinhardt alături de Valentin Gligor şi familia lui, în excursie la Păltiniş  FOTO: arhivă personală

I-a trimis cărţi poştale turnătorului

După Revoluţie, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi scoată dosarul de la Securitate. A aflat exact cine l-a turnat, ştia dar a primit, odată cu dosarul, confirmarea oficială. Iar turnătorului i-a trimis acasă un plic, o vedere cu Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, pe dosul căreia a notat:„Îţi scriu numele celor trei pe care i-ai băgat la puşcărie. Când te-ai eiberat i-ai povestit tatălui tău, care a fost un om deosebit, faptele de vitejie pe care le-ai făcut în armată?“. Şi i-a mai trimis un plic, în care a pus copii după notele informative date despre el la Securitate. Turnătorul, nu i-a răspuns niciodată.

Şi-apoi, pas cu pas, s-a reîntors în toate locurile în care a fost închis. Prima dată a fost la Luciu-Giurgeni, unde a oprit când mergea cu familia, la mare. Era totul demolat, dar acolo, pe dig, erau cu el toate amintirile, toţi anii grei şi toată durerea. La Gherla, s-a dus până în camera 32. „M-am uitam şi eu pe vizetă şi parcă timpul s-a dat înapoi şi vedeam deţinuţii. Am văzut şi patul în care am sta“, povesteşte Gligor.

A revenit la Fortul 13, în urmă cu doi ani. A făcut multe poze şi arată exact celula (în imaginea de mai jos, credit foto: arhivă personală) , unde avea patul, camera de izolare.

valentin gligor la jilava foto arhiva personala

„Parcă tot e acolo, viu, dureros, parcă nici n-au trecut toţi anii ăştia. Când am văzut Fortul 13 am simţit că nu mai am putere în picioare, e un sentiment pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. M-a marcat foarte mult Jilava, e o închisoare sinistră, mulţi au murit, a fost o închisoare de exterminare. Regimul ăsta comunist, cel care ne-a băgat pe noi după gratii, a aplicat un regim pur şi simplu de exterminare. Mi-am adus aminte de tot. Aici am avut patul, aici stătea şeful de cameră care era un ciung şi mergea şi dădea rapoarte, de pe peretele ăsta rădeam un pic de var ca să căpătăm un pic de calciu în organism“.

Priveşte fotografiile şi plânge.

valentin gligor la jilava foto arhiva personala

Valentin Gligor în faţa Fortului 13 Jilava, în urmă cu 2 ani  FOTO: arhivă personală 

„Voi aveţi datoria să faceţi mai mult“

Revoluţia l-a prins pe Valentin Gligor pe stradă. Nu şi-a scos niciodată certificat de revoluţionar şi nici n-a cerut niciun avantaj. A visat însă la o altă ţară.

„Nu mi-am putut imagina că Iliescu o să ajungă la putere. Tot ei ne conduc, în Parlament sunt urmaşii lor, dacă se aplica punctul 8 de la Timişoara România era în altă parte. Iliescu a ştiut să păstreze vechile structuri şi cu asta s-a terminat. Noi am făcut cât am putut, am stat închişi cu 100 de grame de pâine pe zi, voi aveţi datoria să faceţi mai mult. Aveţi datoria să faceţi mai mult pentru copiii voştri, pentru nepoţii mei“.

Şi, pentru a treia oară, de-a lungul celor şase ore de discuţie, ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.

Sunt oameni care, în viaţă, uită şi iartă. Alţii nu uită, dar spun că au iertat. Valentin Gligor e însă categoric. Pentru ce-a trăit nu există uitare şi nici iertare. E dureros de sincer, în timp ce-şi şterge o lacrimă iar mâna trece din nou peste dosarele groase de Securitate. „Doar Dumnezeu poate ierta, eu nu. Nu mă duc să-i omor, dar nu pot să uit ce-au făcut“.

Vă mai recomandăm: 

Colţul de rai dintr-un sat uitat de lume pensiunea fără televizoare ridicată în curtea unei case din 1700, într-un decor de poveste

Fără televizoare, cu mobilier pictat manual, mic dejun gătit în casă şi peisaje de poveste, o mică afacere de familie atrage ca un magnet turiştii străini într-un sat uitat de lume din Mureş în care abia dacă mai trăiesc 100 de oameni. Investiţia, parte cu fonduri europene, a pornit de la un vis simplu: o familie din Râşnov a căutat iniţial un loc în care să-şi crească nepoţii fără televizoare, alergând prin curte în picioarele goale.

Colţul de rai care a primit calificativul „excepţional“ pe booking.com. Povestea pensiunii din casa construită în 1780

La Veseud, un sat uitat de lume aflat la aproximativ 65 de kilometri de Sibiu, doi saşi plecaţi din ţară au transformat o casă din 1780 într-o locaţie turistică de top, cu scor record pe cel mai cunoscut portal de rezervări online din lume.

Case tradiţionale pentru turişti într-un decor de poveste. Mii de străini s-au îndrăgostit de un sat uitat de lume din judeţul Sibiu

În satul Vale, aflat la aproximativ 25 de kilometri de Sibiu, turiştii sunt aşteptaţi în case vechi, de poveste, refăcute respectând stilul tradiţional, dar cu tot confortul timpurilor moderne.

Paradisul ecvestru dintr-un sat uitat de lume: cum a ajuns dragostea pentru cai să atragă mii de turişti străini

Mihnea Vîrgolici (41 de ani) a renunţat la viaţa în Bucureşti pentru a-şi urma visul şi a transformat un fost IAS dintr-un sat uitat de lume din Transilvania într-un paradis al iubitorilor de echitaţie.

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite