FOTO VIDEO Părintele Ioanichie, prietenul elevilor şi al condeiului
0
”Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie”
Preotul Ioan Petrică şi-a început activitatea duhovnicească pe lângă copiii defavorizaţi de la Direcţia pentru Protecţia Copilului şi ca dascăl la cel mai bun liceu din Reşiţa, actualul Colegiu Naţional „Traian Lalescu“. A fost de departe un profesor cu lipici la elevi, reuşind să depăşească nivelul de profesor de religie şi, pentru foarte mulţi, să devină fratele mai mare.
Odată cu retragerea ieromonahului Ieronim, duhovnicul mânăstirii Sfântul Ilie din Bocşa Vasiova, părintele Petrică s-a reîntors spre localitatea natală, ajutând veteranul ieromonah la oficierea serviciului divin de la aşezământul monahal. De aproape 7 ani părintele Ioaniche, aşa cum este el strigat de apropiaţi, este duhovnicul acestui lăcaş monastic.
„Am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El. Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!“ mărturiseşte preotul Petrică.
Pe an ce trece numărul bănăţenilor ce trec pragul mânăstirii pentru a afla cuvânt de mângâiere, îndreptare sau penitenţă este tot mai mare. Chiar dacă vieţuieşte în mânăstire, Ioanichie nu şi-a uitat prietenii din băncile şcolii, cărora le vorbeşte tot mai des prin cărţi, cărţi pe care le scrie special pentru ei şi care, paradoxal, sunt şi foarte căutate de tineri.
Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum mai multe cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. În ianuarie 2006 mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos. Ioan Petrică preot
Se încarcă comentariile...
