FOTO Misterioasele biserici rupestre construite acum 800 de ani într-o peşteră din Vâlcea. Au altarul orientat spre nord-vest

Puţină lume ştie că Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, adăposteşte două biserici rupestre, unice din multe puncte de vedere, una veche de opt secole. Ele au ascuns de-a lungul veacurilor moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, obiectele de artă şi odoarele mănăstirilor şi ale multor domnitori.

Mii de credincioşi vizitează an de an două mănăstiri celebre în întreaga ţară: Bistriţa şi Arnota, ambele din Costeşti – Vâlcea, fără măcar să fi auzit sau să fie curioşi să descopere comoara din munţi. 

Ce-i drept – este protejată foarte bine de maicile de la Bistriţa, în îngrijirea cărora se află - Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul care este una şi aceeaşi cu Peştera Liliecilor, loc ce adăposteşte două bisericuţe unice în ţară.

În curtea Mănăstirii Bistriţa - Vâlcea, doar un mic indicator din lemn arată direcţia spre Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul - loc care a adăpostit de-a lungul veacurilor moaştele acestuia. Drumul porneşte din curtea mănăstirii, dar nimeni nu spune şi prea puţin s-a scris despre bisericile rupestre atât de speciale pe care le ascunde muntele în „măruntaiele” sale. 

Deşi se aseamănă pe alocuri cu mult mai celebra Şinca Veche, bisericile de la Bistriţa - Costeşti sunt diferite. 

În comparaţie cu alte peşteri din ţara noastră, cea a Sfântului Grigorie Decapolitul pare mică, mai ales că doar o porţiune este deschisă vizitatorilor, fără stalactite, stalagmite sau alte minunăţii subpământene atât de căutate de către turişti. 

Mormintele sihaştrilor din ungherele nevizitate

Peştera ascunde însă două bijuterii ale artei religioase medievale: două bisericuţe la care s-au închinat de la oameni simpli, la călugări, ierarhi şi voievozi. La sfintele altare au slujit ieroschimonahi care au transformat locul într-o adevărată „sală a tăcerii” spirituale, cum o descria părintele Dumitru Bălaşa. 

Mormintele unor sihaştrii se păstrează încă prin ungherele întunecate ale spaţiului subteran, în locuri în care vizitatorii nu au acces.

O deschidere a peşterii la 30 de metri deasupra apelor Bistriţei 

Punctele de atracţie rămân însă cele două bisericuţe care au dat naştere unei vaste activităţi culturale şi spirituale cu rezonanţe istorice. Culoarul stâng, duce la „Bisericuţa Ovidenia”, în partea vestică a peşterii, iar în partea opusă, după ce cobori o scară către „sala cea mare” dai peste „Biserica Sfinţii Arhangheli”. „Fereastra peşterii” are o deschizătură la 30 de metri deasupra albiei râului Bistriţa, pe unde pătrund lumina şi razele soarelui.

Cel mai vechi monument istoric este bisericuţa Ovidenia. Se crede că structura originală datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, un secol mai târziu, călugării au părăsit peştera şi au construit biserica Bolniţa, pe timpul egumenului de la Tismana.

Biserica despre care nu se ştie cât de veche este 

Între anii 1633 - 1635 a fost refăcută, iar ultimele cercetări datează construcţia în jurul anului 1497, odată cu aducerea moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul la Mănăstirea Bistriţa. Ctitorul bisericuţei este considerat călugărul Macarie, al cărui portret votiv se află pe peretele nordic al bisericii, alături de cel al lui Daniil - ultimul dintre restauratori. 

S-au descoperit o serie de restaurări ulterioare şi între 1944 - 1945 şi 1977 - 1978. 

Tainiţa Mănăstirii Bistriţa, singura biserică cu altarul spre nord vest

Scopul principal al lăcaşului de cult a fost acela de a fi „tainiţă” a Mănăstirii Bistriţa, aici fiind ascunse, deseori, moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, alături de bunurile mănăstirii şi ale domnitorilor Ţării Româneşti. Există o firidă, între peretele peşterii şi zidul bisericii, în altar, care masca ascunzătoarea. Datorită ei s-au păstrat până acum numeroase obiecte de artă şi cărţi valoroase care se regăsesc în muzeele României. 

Biserica este construită la capătul galeriei principale, într-un loc ferit, greu de observat, parţial din cărămidă, parţial cioplită în pereţii galeriei. 

Conformaţia galeriei nu a permis respectarea specificului bisericilor ortodoxe. Altarul este dispus spre nord-vest. În pereţii laterali, firidele decupate simulează ferestrele. 

Pictura este executată în stil bizantin, din păcate timpul, umezeala şi turiştii n-au permis conservarea acesteia în condiţii prea bune. Ca meşteri zugravi se bănuieşte că au fost Dobromir şi ucenicii Dumitru şi Chirtop.

Biserica poartă hramul Intrării în Biserică a Maicii Domnului. 

Biserica fără turlă

În sala mare a peşterii se află Schitul Sfinţilor Arhangeli, ctitorie din 1633. Naosul şi altarul sunt despărţite prin catapeteasma de zid. Multe din picturile de pe stâncă s-au degradat. Bisericuţa este situată lângă intrarea mare a peşterii, deasupra unui hău. Nu are turlă, singurul element arhitectonic deosebit este brâul de cărămidă creat pentru decor dar şi ca sprijin pentru şarpanta acoperişului.

Aici există, cum spuneam, două încăperi. Avem naos, pronaos şi altar şi o chilie a pustnicului. Lăcaşul are două intrări. Pictura a fost datată din secolul al XVIII-lea, şi a cunoscut trei faze succesive, de pe timpul lui Matei Basarab.

În 1941, s-a cerut aprobarea Mitropoliei pentru lucrări de zidărie la „biserica mare din peşteră”. În a doua jumătate a secolului trecut, s-au efectuat o serie de cercetări istorice asupra monumentelor religioase din Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul.

„Sihaştrii au ridicat din timpuri necunoscute un altar de închinăciune în această peşteră”

Unul din specialiştii în domeniul istoriei naţionale şi bisericeşti, Virgil Drăghiceanu credea că aici ar exista una dintre cele mai vechi aşezări religioase din ţara noastră, de la începuturile vieţii noastre spirituale. La fel şi preotul Dumitru Bălaşa credea că: „Sihaştrii olteni au ridicat din timpuri necunoscute un altar de închinăciune în această peşteră.”

Cercetătorul Alexandru Odobescu, într-o descriere şi o catalogare a tututor mănăstirilor din Argeş şi Vâlcea, explica: „În dosul mănăstirii, dar sus pe râpă şi la un loc mai puţin accesibil, este o peşteră, în care se intră de-a buşelea (la fel se procedează şi astăzi – n.r.), printr-o crăpătură îngustă; îndată însă peştera se lărgeşte, formând bolţi înalte şi uneori suprapuse cu felurite accidente de teren, cu scurgeri împietrite şi chiar cu o cisternă firească în fundul unei cavităţi. Aici, din vremi nememorate, au locuit pustnici. (...)

Osebit de tradiţie însă nu avem alta mai veche mărturisire despre locuirea acestei peşteri, decât capela ce s-a zidit la anul 1637, de către mitropolitul ţării Teofil, sub patronajul Sfinţilor Voievozi, la un loc unde peştera se deschide la lumină printr-o gură largă, drept deasupra unei râpe înalte ce dă perpendicular în râu.

Această capelă s-a dărâmat, şi în locu-i s-a făcut alta care poartă următoarea inscripţie, ce se găseşte încă acolo pe o piatra săpată cu multă inexperienţă de sculptură şi de stil: „Această sfântă biserică este zidită de mitropolitul Teofil la leat 7145, şi rămâind la pustiire şi de tot la risipire; iar la leat 7245, robul lui Dumnezeu Macarie ieromonahul o a dres mai de iznoavă prefăcut.. şi a părinţilor Rafail Ieromonahul şi Ivana veşnică pomenire. Am scris eu, Macarie ieromonahul, la 1732, iunie 3.” 

Tot de la Alexandru Odobescu aflăm că bisericuţa din peşteră şi chiliile au ars în 1828. Ulterior s-a reparat numai capela de piatră, fiind zugrăvită trei ani mai târziu. A pierit în incendiu şi scripetul cu care pustnicii aduceau merinde, apă şi alte lucruri în peşteră, acestea neputând fi cărate prin îngusta intrare folosită astăzi.

Hrube adânci, vechi pisanii, icoane şterse şi pereţi afumaţi

Un francez contemporan cu Odobescu, Lancelot, a scris, după ce a vizitat peştera în 1860 că, potrivit localnicilor, locul ar fi fost descoperit de nişte vânători care urmăreau o ursoaică. Şi el menţionează „ruinele a două paraclise, unul zidit, având şi chilii împrejur, şi altul săpat în piatră”.

„În vremuri de grea cumpănă, de năvăliri duşmane, de urgie şi de jafuri, de sabie şi foc, aici se ascundeau călugării de la Mănăstirea Bistriţa, cu odoarele preţioase, cu actele şi documentele, cu cărţile şi manuscrisele mănăstirii”, mai spune învăţatul francez.

Din „Notele de călătorie ale mitropolitului Neofit I” aflăm că „atât bisericuţa cât şi chilia sunt expuse la soare, într-un loc foarte apos, iar calea ce conduce aici este pe sub pământ.”

Şi Alexandru Vlahuţă pomeneşte în „România pitorească”: „te cobori pe sfărmituri de piatră în tinda peşterii, la paraclisul Sfântului Grigorie; de aici se despart două hrube adânci, întunecoase; (...) alta "a chiliei", care te suie prin tot felul de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane şterse, cu pereţi afumaţi, acoperiţi de vechi pisanii - urmele pustnicilor care, retraşi de lume, şi-au închis viaţa de bunăvoie în tainiţele acestea umede şi întunecoase.”

Catacomba minunată - „imensa catedrală deschisă spre răsărit”

În lucrarea „Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea”, tipărită în 1908 citim: „mergi prin întortocheatele galerii în fundul cărora găseşti o biserică în miniatură, săpată în pereţii grotei, în care se mai păstrează urmele chipurilor zugrăvite şi ale sfintelor împărţiri”. Despre peşteră se spune că e: „o catacombă minunată, care permite omului a se plimba ceasuri întregi prin interiorul munţilor, şi care a oferit loc de adăpost sigur oamenilor şi sfintelor odoare ameninţate la vremi vitrege de furia duşmanilor lacomi de sânge creştinesc şi nesăţioşi de avuţii româneşti.”

Paul de Alep este primul care pomeneşte despre „intrarea anevoioasă” în peşteră , dar şi de „o anticameră, cu o lature deschisă deasupra prăpastiei”; sau tunelul prin care se merge pe brânci.

Istoriograful Aurelian Sacerdoţeanu afirma că: „înlăuntru, adâncul întunecat se măreşte şi văgăunile misterioase se despart în mai multe părţi. Unite toate, la început formează o imensă catedrală deschisă spre răsărit”.