Cum a murit în chinuri unul dintre iniţiatorii Experimentului Piteşti

Alexandru Bogdanovici a murit la doar 26 de ani FOTO: inchisoareapitesti.org

Unul dintre cele mai tragice destine ale Experimentului Piteşti, Alexandru Bogdanovici a murit la teribila închisoare după săptămâni de schingiuiri continue, într-o stare îngrozitoare, călcat în picioare, fără apă, incapabil să îşi mai controleze sfincterele şi suferind halucinaţii. Culmea este că Bogdanovici era cel care avusese iniţial ideea reeducării.

Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi.

După cum se specifică în cartea lui Dumitru Bordeianu-„Mărturisiri din mlaştina disperării” (Editura Scara, 2014) şi în volumul lui Alin Mureşan-Piteşti, Cronica unei sinucideri asistate (Editura Manuscris, 2017), ca elev, Şura Bogdanovici a fost recrutat în adolescenţă în Mănunchiul de prieteni al Mişcării Legionare iar mai apoi, între 1941 şi 1943, a fost implicat în acţiuni de spionaj pe teritoriul Basarabiei pentru Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române. A fost arestat şi închis în mod repetat pentru activitate legionară în 1943 şi 1944. Evadează, dar este încă o dată arestat şi condamnat la 3 ani de închisoare, fiind eliberat abia în martie 1947.

Nici după eliberare nu a renunţat la activitatea legionară şi, înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, a fost numit şeful grupului „Universitatea” din Centrul Studenţesc Legionar Iaşi, în vreme ce tatăl său fusese numit de comunişti prefect de Botoşani.

A fost arestat în mai 1948, o perioadă marcată de o serie de arestări printre opozanţii regimului comunist, şi condamnat la 18 ani de muncă silnică.

În închisoare, Bogdanovici, un tip inteligent şi cultivat, a fost primul care s-a gândit la conceptul de reeducare. Însă el se gândise la o idee de reeducare paşnică, prin cântece patriotice şi şedinţe de lectură ale tezelor marilor ideologi bolşevici.

Istoricul Alin Mureşan precizează în cartea „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate” că demersul lui Bogdanovici era unul oportunist, acesta nefiind sincer în acceptarea şi susţinerea comunismului, urmărind, de fapt, obţinerea unui regim de detenţie mai bun şi reducerea pedepselor. Fostul şef legionar a cerut conducerii închisorii cărţi ale doctrinei comuniste, organizând şedinţe de lectură şi de analiză a tezelor marilor ideologi bolşevici. De asemenea, trimitea note informative conducerii închisorii, dar cu un caracter benign. Prin reeducare, foştii legionari promiteau să devină cadre de nădejde ale noii orânduiri.

Alexandru Bogdanovici a intrat rapid în conflict cu Eugen Ţurcanu, închis şi el la Suceava, care îi contesta autoritatea şi îl suspecta de oportunism. Ţurcanu se erija, înconjurat de câţiva acoliţi, în adevăratul lider al deţinuţilor, iar peste câteva luni, după transferul a sute de legionari la Piteşti, avea să demareze exterminarea lui Bogdanovici şi să iniţieze operaţiunile de demascare în masă.

Torturat până la moarte

Alexandru Bogdanovici a fost transferat la Închisoarea Piteşti în noiembrie 1949, unde a eşuat să câştige încrederea directorului Dumitrescu. Mutat în camera 4-spital, Popa Ţanu încearcă să îl avertizeze asupra demascărilor ce vor urma, însă Bogdanovici îi ignoră sfatul. Tipic pentru procesul demascărilor, primii care l-au lovit au fost tocmai prietenii lui, Alexandru Popa şi Mihai Livinschi, însă Ţurcanu, nemulţumit de blândeţea loviturilor îl va bate cu cruzime, „ca să vedeţi cum se bate”. Este mutat apoi în camera 3-biserică şi, până la moartea sa, va fi torturat fără încetare, din 30 decembrie 1949 până în mai 1950.

Cu toate acestea, după cum se specifică în mărturiile culese de Dumitru Bordeianu şi Alin Mureşan, dându-şi seama că sfârşitul este inevitabil, a găsit puterea să îl înfrunte pe Ţurcanu, spunându-i că: „Deşi nu văd cu ce drept unul sau altul dintre noi şi-ar asuma răspunderea de a pedepsi pe ceilalţi colegi de cameră pentru activitatea lor de afară, văd că şi tu ai ajuns la concluzia că o reală reeducare nu este posibilă fără a studia cât de cât pe Marx, pe Engels, pe Lenin.” Reacţia lui Ţurcanu a fost furibundă, şi, împreună cu alţi deţinuţi l-au călcat în picioare, oprindu-se doar când Bogdanovici trebuia reanimat.

Spre final, „diareea lui se permanentizase, [...] scaunele erau foarte frecvente şi conţineau resturi alimentare nedigerate, deseori erau şi sanghiolente. În această situaţie Puşcaşu Vasile l-a oprit să bea apă şi-l forţa să consume mâncarea. [...] Bogdanovici cădea deseori şi ziua, dar întotdeauna noaptea, într-un somn întrerupt, intermitent, letargic, în care scotea un fel de sforăituri şi horcăieli sonore şi stranii. Ori de câte ori Puşcaşu auzea acest zgomot îl trezea pe Bogdanovici, ziua sau noaptea, îl înjura, îl bruftuia, uneori îl călca pe picioare.” Întâlnindu-se cu Dumitru Bordeianu pe scări, Bogdanovici, muribund, i-ar fi spus: „Frate, aşa se plătesc greşelile!” „Deşi nu se mai putea apăra deloc şi nu mai schiţa nici un gest, Ţurcanu îl lovea în continuare ca pe un sac de box.”

Alexandru Bogdanovici moare la 15 aprilie 1950. După scoaterea cadavrului din cameră, Ţurcanu ar fi spus: „Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!”