Cum i-au înfiorat înjurăturile românilor pe străini de-a lungul istoriei: „Vorbele lor sunt de-o obscenitate extremă“

Cum i-au înfiorat înjurăturile românilor pe străini de-a lungul istoriei: „Vorbele lor sunt de-o obscenitate extremă“

Vizitii se numărau printre personajele pitoreşti din trecutul românilor.

Numeroşi străini care au vizitat ţările române de-a lungul timpului au rămas uimiţi de limbajul colorat al poporului, în care înjurăturile şi vorbele de ocară îşi găseau un loc obişnuit. Unii domnitori pedepseau aspru pe cei care blestemau, însă în cele mai multe cazuri trivilaităţile erau privite cu îngăduinţă.

Una dintre cele mai plastice descrieri despre apetitul cu care românii înjurau i-a aparţinut francezului Adolphe Etienne Billecocq (1800 - 1874).

„Am făcut în viaţa mea mai mult de 40.000 de leghe de poştă. Vizitii ca românii, credeţi-mă pe cuvânt, nu se întâlnesc niciunde. Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat, cel mai morocănos nu se poate să nu fie înviorat la vederea acestui surugiu plin de vervă, de antren, de filosfie, de rapiditate, de veselie. Imitând castanietele spanioli, el nu încetează să-şi anime caii prin voce. El înjură să facă să tremure toate ecourile din împrejurimi”, afirma diplomatul francez din secolul al XIX-lea.

Înjurături cu binecuvântarea arhiepiscopului
În scrierile sale, acesta amintea o întâmplare ciudată. „Într-o zi când surugii români au avut onoarea de a-l transporta pe arhiepiscopul actual, trăsura s-a împotmolit într-o baltă. Surugii au devenit muţi pe caii lor, datorită respectului pe care prelatul îl impunea şi s-au recunoscut neputincioşi în faţa acestei situaţii. Se gândeau deja să meargă să aducă alţi cai în ajutor, de la câteva mile distanţă, când deodată toţi surugii s-au strâns la portiera arhiepiscopului, i-au mărturisit stânjeneala lor, scrupulele pe care le aveau şi nu s-au sfiit să-i spună că dacă le îngăduie să folosească limbajul obişnuit ar ieşi imediat din această situaţie.

„Nu vă sfiiţi copiii mei, a spus preotul, îmi voi acoperii urechile”. Imediat sub o avalanşă de cuvinte şi de onomatopee, pe care ne ferim să le traducem aici, caii s-au mobilizat ca în faţa unei ploi de tunete şi, din noroiul în care erau împotmoliţi, a ieşit echipajul erhiepiscopal precum carul soarelui”, scria autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX”, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.

Înjurături de tot felul
Despre români s-a scris de-alungul timpului că deţin un repertoriul extins de înjurături. Însuşi mitropolitul Antim Ivireanul, din Bucureştii secolului al XVII-lea, îi mustra pentru viciul lor, în scrierile sale.

„Zice apostolul Pavel: Limbile n-au lege şi fac ale legii. Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea? Cine din păgâni face aceasta, sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?", relata mitropolitul în lucrarea „La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură".

Românii cu frica de Dumnezeu
Clericul sirian Paul de Alep îi considera pe români drept un popor cu frica de Dumnezeu, care se temea de blesteme. „Să se ştie că toţi locuitorii din Ţara Românească sunt foarte evlavioşi şi supuşi. Ei se tem foarte mult de afurisenie, mai ales marii dregători. Ei veneau la domnul nostru patriarh ca să-şi pună semnătura şi pecetea pe scrisorile pe care le aveau de la domn cu privire la slujbele şi la daniile lor. Când aduceau vreun criminal la domnul nostru patriarh ca să-l afurisească, oamenii din popor ieşeau şi o luau la fugă pentru ca să nu fie de faţă, căci ei cred că afurisenia e un foc”, afirma cronicarul sirian Paul de Alep, la mijlocul secolului al XVII-lea.

Ocara – motiv de divorţ
Unii domnitori din istoria românilro au condamnat înjurăturile. Umanistul german Johann Sommer (1542 - 1547) afirma că în vremea lui Despot Vodă (secolul al XVI-lea), cuvintele de ocară au devenit chiar un motiv de despărţire între soţi.

„Despot era neînduplecat la culme la pedepse, mai ales împotriva acelora care erau dovedi'i că nu prea îşi respectă, după obiceiul acelui popor, legămânul căsătoriei. Căci astfel se înrădăcinase la ei obiceiul, pe care îl ţin astăzi ca un fel de lege, că dacă soţia a fost ocărâtă sau loviztă uşor, ea să aibă voie să fie slobodă – ca şi cum ar fi o injurie gravă – a trece în altă căsătorie, dacă poate să plătească soţului o treime de galben de aur, prin care să facă dovada că a ieşit de sub puterea lui. Acest obicei l-au imitat ungurii şi saşii care locuiesc răspândiţi prin ţară şi până într-atât, încât au fost găsiţi destul de mulţi dintre ei care aveau trei sau patru soţii în viaţă, de la care de mai multe ori avuseseră copii, precum şi ele la rândul lor de la alţi bărbaţi cu care se împreunaseră după ce îşi părăsiseră bărbatul”, scria Johann Sommer. Autorul adăuga că moldovenii înjurau pe ungureşte, potrivit volumului „Călători străini despre Ţările Române”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.  

Ocările lui Petru Rareş
Alţi domnitori moldoveni erau cunoscuţi pentru limbajul trivial şi ameninţător. Mărturia unui emisar la curtea voievodului Petru Rareş arăta modul în care acesta se comporta.

„Şi a mai adăugat trimisul că a auzit din gura acestui voievod multe cuvinte de ocară cu care ocăra pe domnitorii Ungariei şi pe domnia voastră, între altele fiind fără credinţă şi trădători, adăugând că a auzit şi aceasta că acest voievod Petru întrebându-i pe ai săi câte mile sunt de la Buda până la oaşul Alba Regală, unde zace îngropat trupul preauminatului răposta domn al nostru regele, Ioan Zapolya, după ce i s-a spus a jurat că de cum va ajunge la Alba regală, îndată căutând mormântul şi dezgropând cadavrul răposatului nostru rege, va pune să fie spânzurat acel cadavru, ca fiind leşul unui trădător al său învedereat”, scria emisarul transilvan.

Au învăţat înjurăturile de la unguri
Iezuitul Ştefan Szanto (1540 - 1612) a fost autorul mai multor epistole în care descrie Transilvania de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Afirma că ţăranii „libertini”, cei care se bucurau în faţa feudalilor de anumite privilegii, în schimbul unor servicii pe care le făceau acestora, îi tratau înfiorător pe iobagii de pe moşiile grofilor şi că obişnuiau să îi înjure pe ungureşte.

„Libertinul pedepseşte, pune pe oameni să muncească în butuci, distribuie palme, dă palme cu stânga şi dreapta, înjură – a învăţat să înjure şi pe ungureşte, când se mânie, le spune iobagilor şi slugilor „bestia curva fia”, arată autorii volumului II, din seria „Călători străini despre Ţările Române”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Blesteme religioase
Felix Pigeory (1806 - 1873), un arhitect francez, a relatat la fel de uimit despre obiceiurile românilor. „Trebuie să-i auzi înjurând, invocând, apostrofând atât pe bunul Dumnezeu, cât şi diavolul, făcând să răsune văzduhul de sunetele lor şi mânând caii cu asemenea furie încât te temi să nu te răstorni”, scria francezul.

În urmă cu un secol şi jumătate, americanul James Oscar Noyes, un medic aflat în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor, dar şi comportamentul acestora. „Enoriaşii trebuiau să facă semnul crucii de la dreapta la stânga când se roagă sau când tună, să repete semnul crucii când întâlnesc preotul, când trec pe lângă o biserică sau când încearcă să alunge diavolul, să se prosterneze ca turcii, find atenţi să evite poziţia îngenuncheată a ereticilor catolici, să-i venereze pe popi şi să-i blesteme pe Papa şi pe musulmani, să ţină o sută cincizeci de sărbători pe an şi să postească o sută zece zile, această este învăţătura pe care o dă biserica grec-ortodoxă milioanelor ei de adepţi”, susţinea autorul american, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.

F. G. Laurencon, un alt călător francez, afirma că românii de la începutul secolului XIX erau un popor blând şi puţin aplecat spre rele. „Au multă deşteptăciune firească şi auzi adesea copii improvizând pe faimosul lor refren „Frunză verde de măslin”, cântece care nu sunt lipsite de idei vesele şi spirituale. Înjurăturile lor sunt de o obsecenitate extremă şi femeile le folosesc tot atât de mult ca şi bărbaţii înşişi, în ceea ce se numeşte lumea bună”, afirma francezul în 1822, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”.


Vă recomandăm şi:

Castelul Corvinilor, cel mai luxos monument al Hunedoarei. Cum a fost transformată fortăreaţa într-unul dintre cele mai cochete castelele europene

Castelul Corvinilor a fost construit în vremea lui Ioan de Hunedoara, în urmă cu şase secole. Din acea perioadă, până în prezent, a avut zeci de proprietari şi a găzduit numeroase familii de nobili. Chiar dacă monumentul nu prezintă acelaşi confort pe care îl oferă locuinţele contemporane, în trecut castelul era privit ca un imobil de lux.

Elisabeta Szilagyi, regina din Hunedoara. Zece mituri despre „mama-eroină“ care l-a făcut pe Matia Corvin rege al Ungariei

Elisabeta Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin, a jucat un rol importat în istoria poporului român, chiar dacă povestea „reginei din Hunedoara“ este presărată de controverse.

Castelul Corvinilor ascunde un mare secret: o criptă veche de şase secole, construită pentru Ioan de Hunedoara

Un număr impresionant de legende circulă despre Castelul Corvinilor din Hunedoara, însă multe dintre ele sunt ştiute de foarte puţini dintre vizitatorii monumentului. Una dintre ele, documentată de arheologi, este cea a criptei în care, cel mai probabil, urma să fie înmormântat Ioan de Hunedoara. Încăperea se află sub capela castelui.

Cele mai ascunse secrete ale Castelului Corvinilor: domniţa decapitată, beciul celor uitaţi, omul găsit mort în fântână

Castelul Corvinilor a fost nominalizat printre destinaţiile turistice de excelenţă din întreaga lume, potrivit site-ului tripadvisor.com, care a evaluat recenziile trimise de străinii care au vizitat monumentul. Turiştii au fost fascinaţi de castel, însă cei mai mulţi nu îi cunosc tainele înfiorătoare.

 

citeste totul despre: