De ce este ipocrită admiraţia românilor faţă de Casa Regală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Până la urmă, nimic nou sub soare. Acum vreo 30 de ani, democraţia americană a fost lovită de un val de indignare legat de declaraţiile unui candidat la Senat, care acuza sistemul de falsă religiozitate. Situaţia de peste Ocean seamănă perfect cu fenomenul românesc al falsei atitudini pro-monarhice,

N-aş fi crezut, până de curând, că sintagmele „Casă Regală” şi „ipocrizie”  pot încăpea în aceeaşi frază. Dar uite că se poate! Profesorul Arthur Tuluş, un reputat istoric român, a pus degetul pe rană, zilele acestea, în chestiunea extrem de delicată a atitudinea românilor  vizavi de regalitate.

„ Este multă ipocrizie în aşa-zisa reconciliere a societăţii  româneşti cu Casa Regală”, a concluzionat (destul de vehement) profesorul Arthur Tuluş, amintind de câteva episoade halucinante din istoria recentă, când, de dragul protocolului, mulţi lideri politici, dar şi oameni obişnuiţi, au basculat dintr-o poziţie anti-monarhistă evidentă, într-un soi de dulcegărie (cu parfum de dans de împerechere) faţă de  ideea de monarhie.

La o primă vedere, s-ar putea spune că profesorul Tuluş sare calul. „Uite de unde se iveşte moralistul!”, mi-am zis ascultându-i pledoaria. Însă, pe măsură ce am introdus în malaxorul logicii argumentele expuse de reputatul istoric, am realizat că nu există nici pe departe atât de multă exagerare pe cât ar părea. În fapt, Arthur Tuluş spune un adevăr. Da, este un adevăr supărător, însă faptul că deranjează nu poate să-i ştirbească esenţa. Multă lume gîndea deja asta, era cu siguranţă  vremea ca lucrurile să fie spuse şi în public.

O boală veche

Până la urmă, nici măcar nu pot spune că e ceva nou sub soare. Acum vreo 30 de ani, democraţia americană a fost lovită de un val de indignare legat de declaraţiile unui candidat la Senat, care acuza sistemul de falsă religiozitate. Omul, însă, doar constata un fapt cumva inexplicabil: pe măsură  ce electoratul cu origini latino-americane creştea ca pondere, candidaţii la funcţii publici devenea tot mai religioşi. Sau poate că doar deveneau ceva mai ipocriţi şi îşi construiau o imagine care să „absoarbă” admiratori din noul val de electorat, format în mare parte din practicanţi catolici.

Evident, toată lumea a negat că ar exista vreo legătură între religiozitatea în creştere a liderilor şi schimbarea structurii populaţiei din punct de vedere al credinţei. Însă adevărul fusese deja spus şi, pe parcurs, a fost acceptat. Propaganda prin religiozitate s-a estompat ulterior, până a devenit un amănunt oarecare în „coctailul” competiţiei electorale.

Moda sărutului lui Iuda

Într-un fel, societatea românească trece printr-un moment similar. Socotesc, însă, că ridicarea de osanale ipocrite la adresa adversarilor este doar o modă. Va trece. A început cu primul mare gest de ipocrizie din istoria recentă, care s-a consumat la moartea lui Corneliu Coposu. Întreaga clasă politică s-a înghesuit atunci – vă amintiţi, desigur! - să ridice ode marelui dispărut, care a devenit, peste noapte, personaj pozitiv chiar şi pentru oameni care, până cu câteva zile înainte, îl înjurau cu furie. Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor sunt câteva exemple la îndemână. Sărutul lui Iuda funcţionează.

Spectacolul ipocriziei a continuat şi la moartea altor personaje de anvergură. Îmi amintesc că la fel s-a întâmplat şi cu Ion Raţiu. Este, aşadar, un scenariu bine pus la punct, previzibil, deja ridicol pentru o bună parte din populaţie. Însă încă mai sunt destul mulţi cei care se lasă vrăjiţi de jocul actoricesc al protagoniştilor... Făţărnicia mai-marilor capătă accente eroice, moralizatoare, pentru alde gură cască.

Elementul de noutate în povestea cu Casa Regală este că ipocrizia a suferit o mică mutaţie temporală. Osanaua făţarnică nu se mai consumă după dispariţia omului vizat, ci a ajuns să se producă în timpul vieţii acestuia. În fibra lor profundă, însă, lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Ipocrizia are ca scop tot o acumulare de capital de imagine.

Suspuşi la vânătoare de supuşi

Este cât se poate de clar că Regele Mihai a trecut de vârsta la care poate fi o soluţie pentru administrarea ţării. Nu mai este un pericol, un contracandidat, pentru niciunul dintre cei care se luptă pentru ciosvârta Puterii. Mai mult decât atât,  în jurul Casei Regale pluteşte un halou de incertitudine,  dat fiind că nu există (cel puţin pentru moment) un personaj  charismatic care să poată duce mai departe Coroana.

În acelaşi timp, însă, trebuie să constatăm că regalitatea are un public numeros. Şi nu mă refer aici la tinerii monarhişti (mai mult sau mai puţin convinşi, mai mult sau mai puţin atraşi de „moda” regalităţii), ci la nucleul acela dur, format din oamenii care au trăit vremurile când Casa Regală era esenţa statului român.

Or, tocmai acest public este vânat de ipocriţii care se gudură pe lângă Rege întocmai ca dulăii flămânzi pe lângă traista mirosind a slănină a drumeţului. Ei simt că Mihai I mai are puţin timp şi vor să profite la maximum de fiecare fărâmă de popularitate care vine dinpre ilustra figură istorică.

Comuniune prin Photoshop

Socot însă că toate acestea vor trece curând. La fel ca în cazul falsei religiozităţi a clasei politice americane, se va aşterne uitarea peste falsul monarhism al societăţii româneşti. Şi-atunci vor ieşi la iveală alte metode de prostire a neamului. Uite! Mai e încă loc de dat în stambă în chestiunea religiozităţii. Nu de alta, dar îmi amintesc că la alegerile din 2012 un candidat la deputăţie de la Galaţi şi-a adăugat  poza, în „Photoshop”, în suita unui arhiepiscop, stârnind un imens scandal. Hai că se poate, băieţi!  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite