Ţinuturile româneşti, văzute prin ochii călătorilor străini: „Locul în care cei mai mari pungaşi sunt puşi dregători“

Galaţiul la 1897. Reproducere după o fotografie din colecţia Maksay SURSA Biblioteca VA Urechia

Relatările sunt din Evul Mediu, însă unele dintre constatări sunt valabile, fără îndoială, şi în zilele noastre. Cele mai „picante“ dintre toate sunt mărturiile aristocratului francez Louis Emmanuel D’Antraigues (1753-1812), conte, regalist fanatic şi personaj implicat în numeroase comploturi, motiv pentru care a petrecut mulţi ani în exil prin Europa, prilej cu care a poposit, la 1779, la Galaţi şi Brăila.

Cu toate că, de obicei, istoria României ne lasă să vedem mai ales momentele ei eroice, pline de fapte măreţe (la urma urmelor, nu se mândreşte nimeni cu înfrângeri şi eşecuri), în documentele păstrate de-a lungul veacurilor există o sumedenie de relatări care arată o faţă diferită, uneori grotescă, a teritoriului locuit de români.

Într-o laborioasă cercetare istorică întreprinsă în urmă cu mai bine de un deceniu de către  profesorii gălăţeni Ştefan Stanciu şi Marian Stroia (concretizată în volumul „Oraşul Galaţi în relatările călătorilor străini, de la începuturile sale până la 1848” – Editura „Biblioteca Bucureştilor”, 2004) descoperim câteva astfel de aspecte care arată cum vedeau străinii organizarea statală şi obştească la Dunărea de Jos.

Descoperim astfel că, dincolo de relatările seci legate de populaţie şi îndeletnicirile acestei, despre laudele la adresa belşugului şi ospitalităţii, există şi o latură întunecată: mizerie, corupţie şi promiscuitate.

Un conte francez şocat de sărăcie, corupţie şi promiscuitate

Una dintre cele mai dure relatări despre traiul românilor dunăreni în Evul Mediu aparţine aristocratului francez Louis Emmanuel D’Antraigues (1753-1812), conte,  regalist fanatic şi personaj implicat în numeroase comploturi, motiv pentru care a petrecut mulţi ani în exil.

În vara anului 1779, D’Antraigues a vizitat Ţările Române şi, pe 3 iunie a poposit la Galaţi, prilej cu care a scris o epistolă mai mult decât sugestivă către un prieten din Franţa.

„Galaţii este un oraş mare aşezat pe un dâmb la malul Dunării. În ultimul război, ruşii l-au ars în întregime, dar locuitorii l-au reconstruit. Casele sunt însă ca nişte bordeie. Cea în care locuim e singura puţin mai cumsecade şi încă e foarte urâtă”, consemnează contele francez.

Şi activitatea din portul Galaţi este criticată de virulent, călătorul apreciind că deşi traficul de mărfuri este însemnat, pe construcţia navală lucrurile merg foarte prost: „construcţia lor este foarte rea, de calitate proastă”.

Mai mult decât atât, bisericile ortodoxe au avut darul de a-l şoca pe Louis Emmanuel D’Antraigues, cu că toate că acestea păreau să fie în acea vreme singurele clădiri înalte şi trainice ale oraşului (asta poate şi pentru că ruşii, care obişnuiau să tot prade şi să ardă Galaţiul, se temeau să incendieze şi bisericile).

„Am intrat în cea mai veche dintre ele, dar am găsit-o destul de murdară şi întunecoasă. Pereţii sunt acoperiţi cu picturi foarte ciudate. Pe unul din ei era închipuit iadul şi se văd acolo draci făcând fel de fel de lucruri: unul din ei şade pe un păcătos, altul se urcă în spinarea altuia, al treilea îşi face nevoile într-un craniu”, scrie francezul.

Evident, observaţiei contelui D’Antraigues nu putea scăpa administrarea ţării, despre care se spun cuvinte cumplite dar, pe alocuri, actuale şi în zilele noastre. Merită toată atenţia noastră, aşadar.

„Un voievod tiran domneşte în această ţară. Oraşul este condus de un grec, ales de domn şi care poartă numele de porto-calamo (pârcălab -n.n.), ceea ce îseamnă locul cel dintâi. De obicei, această sarcină se dă celui mai mare pungaş de la Curtea Domnească” - Louis Emmanuel D’Antraigues, aristocrat francez.

Ar mai fi de adăugat că la 1779 Moldova se afla sub stăpânireafanariotului Constantin Moruzi, un domnitor intrigant şi subversiv aflat în slujba turcilor. De altfel, înainte de domnie,Moruzi a fost dragoman al Porţii, în care calitate a contribuit la uciderea lui Grigore al III-lea Ghica în octombrie 1777, pentru a-i lua locul.

Cât priveşte funcţia de pârcălab de Galaţi, sursele istorice nu sunt foarte clare, cel mai frecvent nume pomenit fiind cel de Beldiman.

O jumătate de secol mai târziu, aceeaşi mizerie

Cincizeci de ani mai târziu (la 1836), englezul Edmund Specer avea să găsească un oraş Galaţi la fel de modest ca şi cel pe care-l descoperise Louis Emmanuel D’Antraigues.

„În tot oraşul nu există niciun han şi nici vreun local de distracţie, cu excepţia unei singure cafenele. Cât despre paturi, acestea sunt considerate obiste de mobilier complet inutile, locul lor fiind luate de nişte divane acoperite cu piei sau o saltea cu paie. Locuitorii erau la fel de puţin preocupaţi de propria înfîţişare pe cât erau şi de confort, apa şi săpunul fiind atât de străine persoanei lor pe cât era pieptenele părului lor năclăit. Iar haina din piele de oaie era îmbrăcămintea universală a ţăranilor”, scrie Edmund Spencer în lucrarea „Travels in Circassia”, apărută la Londra în 1839.

Tot în 1836, un alt englez, James Bailie Fraser, descrie oraşul în timpul călătoriei sale ca diplomat şi însoţitor al prinţilor persani Meerza, ce mergeau de la Londra la Constantinopol. „Un ocean de mizerie, noroi şi dezgust”, avea să rezume descrierea oraşului britanicul care, ce-i drept, a avut ghinionul să ajungă la Galaţi într-o foarte ploioasă zi de noiembrie, care făcuse ravagii pe uliţele nepietruite ale aşezării.

Vă mai recomandăm şi:

Cuibuşorul de nebunii al aristocraţiei româneşti. Povestea palatului de la ţară care a găzduit regi, miniştri şi magnaţi

Palatul familiei Chrissoveloni, din localitatea Ghidigeni, judeţul Galaţi, era cunoscut, înainte de instaurarea comunismului în România, ca unul dintre cele mai selecte locuri de distracţie din Regat. Acum, domeniul mai aminteşte doar palid de grandoarea de altădată.

Cum a fost făcută pulbere cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România, ridicată de Anghel Saligny

Născută în 1912, cu contribuţia decisivă a marilor români Anghel Saligny, Grigore Antipa şi Ion Lahovary, întreprinderea Pescogal SA din Galaţi a fost considerată, până acum douăzeci de ani, cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România şi una dintre cele mai mari din Europa. Fabrica de stat a fost dusă la faliment de actualul deputat PSD Florin Pâslaru.

Povestea cutremurătoare a bisericii seculare făcute bucăţi de comunişti. Injectată cu tone de apă la fundaţie, a fost trasă în Dunăre cu remorcherele navale

Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Galaţi, deşi era veche de peste 300 de ani, a fost dată jos în anul 1962 din cauza ambiţiilor activiştilor de a „curăţa“ malul Dunării de astfel de clădiri „care propagau ideologii greşite“. Sub ruinele ei au fost îngropate şi pierdute vestigii arheologice de o valoare inestimabilă.