Cum a ajuns Eminescu la un pas de a deveni actor

Înainte de a ajunge un mare poet, Mihai Eminescu a avut o atracţie aparte pentru lumea teatrului, pasiune care l-a făcut să renunţe chiar la şcoala gimnazială de la Cernăuţi.

Eminescu avea doar 16 ani când s-a înrolat ca sufleor în trupele conduse de faimoşii Fanny Tardini, Iorgu Caragiale şi Pascaly, mirajul scenei determinându-l să facă orice sacrificiu. Îşi dorea mult să fie un actor dramatic, fiind ajutat şi de o memorie fantastică. În acea perioadă a vieţii sale citea enorm şi recitea pasaje întregi din opere, cu mult talent. De altfel, scriitorul Alexandru Vlahuţă spunea că Eminescu avea un glas muzical, iar cuvintele lui prindeau o vibraţie particulară.

“Eminescu trebuie să fi avut unele atribuţii şi de actor, cum se obişnuieşte în trupele ambulante. În piesele istorice, cu figuraţie întinsă, în rolurile reduse la o replică, două, în glasurile din culise, sufleurul, gata îmbrăcat, va fi părăsit cuşca sau culisele pentru a apărea pe scenă”, povesteşte criticul George Călinescu, care s-a ocupat în scrierile sale şi de viaţa lui Eminescu.

Cu trupele de teatru, Eminescu a colindat ţara în lung şi în lat. De altfel, contemporanii săi spun că avea părul lung şi o pieptănătură caracteristică actorilor. Pentru poet, cei trei ani petrecuţi în preajma trupelor teatrale a reprezentat o perioadă de cunoaştere atât a ţării, cât şi a obiceiurilor şi realităţilor româneşti.

"Adeseori – îşi aduce aminte un altul – suflă din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, căci trupa era totdeauna restrânsă în artişti, aşa că nu numai sufleurul era chemat să ia şi el parte între personajele piesei, dar de multe ori se făcea apel până şi la bărbierii trupei – uneori chiar la pompieri – spre a-i transforma în cine ştie ce lorzi sau baroni din piesele romantice", scrie Călinescu.

Ideile poetului despre acest subiect legau existenţa teatrului ca instituţie de crearea unui repertoriu naţional, făcând deosebirea între “teatrul-artă” şi “teatru-meserie”. De altfel, Eminescu avea un respect pentru funcţia socială a teatrului. Nu iubea deloc genul melodramei, pe care publicul de atunci îl adora.

“Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materialul în care se întrupează repertoriul”, scria mai târziu Eminescu despre rolul pe care îl joacă teatrul în viaţa socială. De altfel, tot din lumea teatrului a provenit şi prima sa iubire. Poetul a fost îndrăgostit până peste cap de o tânără actriţă, Eufrosina Popescu, vestită mai mult ca şi cântăreaţă, mai în vârstă ca el cu zece ani.

“Actriţă de mâna a doua, ea nu e o vestală, are amanţi care o întreţin şi nu respinge nici dragostea romantică a lui Eminescu. Legăturile poetului cu dânsa trebuiesc puse între toamna 1868 (sosirea din Banat) şi toamna 1869, când Eminescu pleacă la Viena. Legenda acestei iubiri îşi găseşte o precizare a contururilor în compunerile din acea vreme ale poetului”, mai scrie George Călinescu.

Înfricoşat că tânărul Mihai ar putea să alunece pe calea actoriei, tatăl poetului s-a hotărât să-l trimită la Viena, pentru a studia filozofia, făgăduindu-i un stipendiu de 18 galbeni pe lună.

Eminescu, mare iubitor de artă şi cultură, a participat la toate manifestările culturale din oraşul lui Iohann Strauss, Viena.

Era perioada în care teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu şi Cleopatra” etc. Tot atunci, Mihai Eminescu începe să frecventeze şi cercurile teatrale vieneze. Venind în ţară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iaşi” şi, mai târziu, scrie cronici dramatice la „Timpul”.