Român cu viaţă de roman. Dimitrie Dimăncescu, decorat de doi regi, apropiat al lui Winston Churchill. Este fondator al cercetăşiei, împreună cu fratele său Ioan

Român cu viaţă de roman. Dimitrie Dimăncescu, decorat de doi regi, apropiat al lui Winston Churchill. Este fondator al cercetăşiei, împreună cu fratele său Ioan

Carol al II-lea, Mihai şi Dimitrie Dimăncescu Arhiva familiei Dimăncescu

Erou de război decorat de trei state pentru merite extraordinare, Dimitrie Dimăncescu (1896-1984) este fondator, împreună cu fratele său Ioan, al Cercetăşiei din România. Dimitrie a fost membru de cabinet interbelic şi negociator de pace după Al Doilea Război Mondial, fiind exilat apoi de regimul comunist. Ioan l-a secondat cu succes, el dedicându-şi cariera mişcării sportive interbelice.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un carneţel legat în piele maron, expus într-o vitrină la Arhivele Naţionale din România, dezvăluie povestea unui soldat rănit în Primul Război Mondial. Cel care a descris-o, în schiţe desenate, este Dimitrie D. Dimăncescu (1896-1984), un tânăr locotenent de numai 20 ani care avea să devină o personalitate a timpurilor sale. Fondator al cercetăşiei din România, decorat de trei naţiuni (România, Anglia, Rusia) pentru merite extraordinare în război, diplomat la Washington şi Londra, negociator de pace după Al Doilea Război Mondial, Dimitrie Dimăncescu este exponent al unei familii cu un destin remarcabil, împărţită de exil.

Fratele său Ioan a fost, de asemenea, erou de război. Fiul cel mic al lui Dimitrie, Dan, este consul general onorific al României la Boston, iar nepotul Nicholas a cerut cetăţenia română atunci când a descoperit fascinaţia Carpaţilor şi a ţării în care se aflau rădăcinile sale.

„Memoriile“ lui Dimăncescu

Publicate în anul 2016 în limba engleză, „Memoriile“ lui Dimitrie D. Dimăncescu vor apărea şi în România. Consulul Dan Dimăncescu consideră cartea cea mai bună sursă de inspiraţie pentru a crea portretul tatălui său. „Memoriile povestesc viaţa lui în perioada anilor 1896-1956: cercetăşia, Primul Război Mondial, educaţia de inginer în SUA, diplomaţia în SUA şi Marea Britanie, membru al Guvernului român din 1938, exilul din Londra şi munca pentru Inteligenţa britanică, participarea la conferinţa de pace de la Paris, plecarea din România în decembrie 1947, exilul în Maroc în 1948, apoi cel din SUA în 1956. Viaţa tatălui meu cuprinde o perioadă dramatică din istoria României, cu multe implicaţii sociale în politica SUA şi a Europei“, relatează Dan Dimăncescu.

Viaţa ca un roman

Dimitrie Dimăncescu s-a născut la 7 iulie 1896, în familia inginerului Dumitru Dimăncescu, şeful gării din Titu, Dâmboviţa. Familia pierduse 9 copii înainte să se nască Octavia, sora cea mare a lui Dimitrie şi Ioan. Octavia era cu 2 ani mai mare decât Dimitrie, care era la rândul său cu 2 ani mai mare decât Ioan.

Copiii studiază la Bucureşti, la cele mai bune şcoli. Dimitrie devine elev la „Sfântul Sava“, unde îşi intersectează drumul cu o fată de la Şcoala Catolică. Cei doi se cunosc în timpul mersului încolonat de la şcoală la internat şi înapoi, când băieţii erau păziţi de supragheveghetori, iar fetele - de călugăriţe. Când coloanele treceau una pe lângă alta, se făcea schimbul de bileţele amoroase. Dimitrie a corespondat astfel timp de trei ani cu „cea mai înaltă şi mai urâtă dintre ele“: Magda (Elena) Lupescu, „Duduia“ de mai târziu a regelui Carol al II-lea.

Dimitrie se transferă la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti, unde se ocupă de crearea de mici aeroplane, fondarea echipei de rugby şi a echipei de cercetaşi, prima din România, în 1913, împreună cu fratele său Ioan şi alţi colegi de liceu.

Pentru ultima iniţiativă primeşte felicitările personale ale ministrului Educaţiei I.Gh.Duca. Cercetăşia îi aduce întâlnirea lui Dimitrie cu Carol al II-lea, dar şi deziluzia: la un moment dat, monarhul era menţionat ca fondatorul mişcării de cercetaşi din România, fără să fie amintit rolul băieţilor de la „Gheorghe Lazăr“. „A fost prima dată când mi-a trecut prin cap cuvântul <necinstit>“, mărturisea Dimăncescu în amurgul vieţii.

Ras pe picioare pentru protocolul regal

Primul contact cu familia regală, în Sinaia anului 1914, lasă urme, la propriu, asupra cercetaşului. Dimitrie este ras pe picioare pentru că purta pantaloni scurţi şi nu se cuvenea să apară astfel în faţa principesei Maria.

Ferdinand, Maria şi Carol al II-lea au asistat la parada lor, iar cuplul regal l-a felicitat pe Dimitrie făcându-i cunoştinţă cu Carol al II-lea, care era cu trei ani mai mare decât Dimitrie. Principele îi împărtăşeşte ulterior dorinţa de a se înscrie în organizaţia de tineret. La ideea coloneilor care conduceau oficial cercetăşia, ce căpătase amploare între timp, Carol al II-lea a primit distincţia de şef suprem al Cercetaşilor.

Noua postură îi oferă viitorului rege vizibilitate, socializare, cunoştinţe noi - o „şcoală a vieţii“ de care era lipsit de protocoalele de la Curtea regală. El îi face cadou cercetaşului Dimăncescu cele 4 boburi pe care odraslele regale nu le mai foloseau pentru că principesa Elisabeta îşi rupsese piciorul într-o cursă de bob, iar regele Ferdinand le interzisese să se mai joace cu ele. Astfel dotaţi, „lăzăriştii“ câştigă medalie de argint la un concurs de bob, spre fala lui Dimitrie. Relaţia lui cu Carol al II-lea s-a menţinut pe tot timpul vieţii. „Erau perioade când mă ignora complet, dar niciodată nu uita să-mi trimită telegrame de Crăciun şi Anul Nou – prietenie până la moartea sa în exilul din Portugalia“, îşi aminteşte Dimitrie.

Înrolat la Vânători 

În octombrie 1915, Dimitrie părăseşte organizaţia de cercetaşi ce fusese confiscată de oficiali, pentru bugetul generos dat de guvern. Vrea să se înroleze ca voluntar în armată, mai ales că izbucnise Primul Război Mondial ce nu putea ocoli România neutră deocamdată. Carol al II-lea îl cheamă la regimentul Vânători pe care-l comanda. Uneori îl invita la mesele pe care Carol al II-lea le dădea cu ofiţerii în barăci. „Se amuza teribil de poveşti şi glume indecente spuse mai ales de căpitanul Nicolceanu, viitorul prefect al Poliţiei Bucureşti. Eu eram cel mai mic, nu vorbeam pentru că nu aveam de spus nicio poveste de acest gen; şi nici nu le gustam“, notează Dimăncescu.

„Jamboreii“ merg la război

La 27 august 1916, România declară război Germaniei şi intră în luptă de partea Aliaţilor. Dimitrie şi Ioan Dimăncescu devin cunoscuţi ca „Jamboreii“ - „cel mare“ şi „cel mic“, poreclă venind de la termenul „jamboree“ care desemnează întrunirile naţionale ale Cercetaşilor. Când au plecat la război, mama lor, Elena, şi-a scos cerceii de la urechi şi a dat câte unul fiecărui fiu. „Trebuie să-i aduceţi înapoi, amândoi“, le-a spus ea.

Fratele cel mare a simţit vorba mamei ca pe o mare responsabilitate. „Tot timpul am avut grija fratelui meu, iar când trebuia să plece în vreo misiune periculoasă mergeam eu în locul lui, de teamă să nu-l pierd“, scrie Dimitrie în memoriile sale. 

Foto dreapta - Fraţii Dimitrie şi Ioan Dimăncescu, eroi de război Arhiva familiei Dimăncescu 

Cu o pregătire sumară, el şi alţi camarazi sunt desemnaţi în compania de biciclişti ataşată Diviziei nr. 1 de cavalerie. Li se spune să meargă spre sud-vest, unde îşi vor găsi unitatea de cavalerie. Începe drumul infernului. Mărşăluiau zeci de kilometri pe zi, în noroi până la genunchi, pe teren accidentat, de multe ori cărând şi bicicleta devenită inutilizabilă. Nu existau materiale de schimb pentru defecţiunile bicicletelor şi nimeni nu-i învăţase cum să le repare.

Până ajungeau la locul taberei de cavalerie, divizia călare se urnea, iar ei rămâneau din nou în urmă, neodihniţi. Per total, aşa aveau să fie parcurşi 2.300 kilometri, dintre care 525 kilometri pe bicicletă.

Uneori, soldaţii dormeau în casele localnicilor siliţi să se înghesuie în câte-o cameră pentru a-i găzdui. Alţii fugiseră deja din calea războiului. De la Zimnicea, soldatul Dimăncescu s-a pricopsit cu pătura luată din casa părăsită a unui avocat. Din pătură a fost croită o haină pe care a purtat-o tot războiul.

Războiul, cea mai dură experienţă

La 19 ani, Dimitrie vede cum prieteni din liceu ajunşi camarazi de arme îi mor în moduri groaznice. Sergentul care îi ia locul în scorbura unui arbore este lovit direct în frunte de schijele unui obuz. Altul este decapitat de bomba inamicilor chiar lângă tunul pe care-l manevra.

Ca să oprească înaintarea germanilor, Dimitrie are ideea de a face o baricadă din tot ce aveau la îndemână. Sacrifică bicicletele companiei, laolaltă cu alte unelte ale localnicilor din cătunul Vai de Ei, iar când convoiul nemţesc se împotmoleşte în fiare, românii atacă noaptea trăgând de la mică distanţă în blindate şi reuşesc să dispară.

Pierduţi de restul diviziei, soldaţii rătăcesc spre nord-vest, unde speră să îşi găsească tovarăşii. Ca ei erau mulţi, speriaţi, dezorientaţi, trimişi mai departe de unităţile întâlnite în drum, vânaţi de inamici. Le era frică să adoarmă, de teama capturării.

Pe front străbate vestea că Bucureştiul va fi atacat. Dinspre Oltenia, grupul lui Dimăncescu ajunge aproape de zona Ploieşti-Câmpina, unde cerul era întunecat de nori negri de fum de la câmpurile petroliere. Zăcămintele de ţiţei fuseseră incendiate pentru a nu cădea în mâinile inamicilor.

„Noaptea era un spectacol înfricoşător, cu limbi uriaşe de foc ridicându-se spre cer. Eram prinşi acum între valul de foc şi valul german de trupe care ne împingeau de la spate“, rememorează Dimitrie.

În calea pribegilor iese maşina în care se afla colonelul englez John Norton-Griffiths, urmat de camioane cu soldaţi români. Ofiţerul le împărtăşeşte că are misiunea - trasată de Inteligenţa britanică - de a da foc tuturor resurselor de ţiţei din zonă, ca să taie aprovizionarea inamicilor.

Dimăncescu îi spune ce auzise despre cea mai bună metodă ca să distrugi sondele de petrol: să plasezi şurubelniţe de mărime industrială cât mai adânc în pompa de ţiţei. Şurubelniţa dezasambla angrenajul şi îl scotea din funcţiune, făcându-l aproape imposibil de reparat. Metoda a dat roade. „La sfârşitul războiului am aflat că mai mult de 640 milioane de galoane de ţiţei fuseseră incendiate. Germanilor le-a luat doi ani să repare stricăciunile făcute de noi şi să readucă rezervoarele în condiţii de lucru“, consemnează el.

Grupul lui Dimăncescu pleacă mai departe spre Buzău. Drumul era arhiaglomerat de convoaie care se retrăgeau din calea nemţilor, spre Moldova. Era deja luna decembrie, iar iarna care venise era cea mai grea de până atunci. Singurul ei avantaj a fost că a avut rolul de a opri înaintarea germană.

Un tren îi duce pe soldaţi la Botoşani şi astfel reuşesc bicicliştii să dea de urma diviziei lor, campată la Dumbrăveni. Aici sunt primiţi cu efuziune de camarazi, care îi credeau pierduţi.

Peste iarnă, românii primesc ajutorul francezilor, care trimit trupe şi echipamente pentru dotarea şi instruirea armatei. Specialiştii sub comanda generalului Henri Mathias Berthelot învaţă ostaşii să tragă cu mitraliera şi să mânuiască grenadele. Se juca miza finală: dacă germanii cucereau şi ultima parte din ţară, România n-ar mai fi existat.

Rommel, învinsul

Germanii forţau trecerea Carpaţilor pentru preluarea Moldovei, astfel că în august 1917, divizia lui Dimăncescu (care schimbase arma de la cavalerie la infanterie) pleacă spre Oituz, unde începuse deja marea bătălie. Având acum în formaţie doi locotenenţi Dimăncescu, pe Dimitrie şi pe Ioan, unitatea se aşază în Poiana lui Boboc, la poalele dealului Coşna, înalt de 789 metri. Reduta, apărată de Regimentul 9 Roşiori, era la un pas de a cădea în mâinile germanilor care-i copleşiseră pe români.

Divizia intră în luptă şi se înfruntă de 6 ori cu nemţii, într-o confruntare cu suişuri şi coborâşuri care părea că nu se mai termină. Cu un efort supraomenesc, românii reuşesc să respingă asaltul german. Liderul advers pe care-l înfrânseseră era nimeni altul decât Erwin Rommel, viitorul comandant nazist din al Doilea Război Mondial, care a fost rănit în bătălia de la Coşna.

Rănirea

În răgazul dintre atacuri, o misivă sosită la divizie transmite că „locotenentul Dimăncescu“ (Ioan) trebuie să plece într-o misiune de recunoaştere a poziţiei inamicului. Primind de la curier misiva în locul lui Ioan, cel nominalizat, Dimitrie pleacă din tranşee în locul fratelui său, fără să-şi mai anunţe superiorii, împreună cu un soldat. Omoară un militar neamţ, dar este rănit în piciorul stâng. Dus la spitalul de campanie din Oneşti, unde un medic vrea să-i amputeze piciorul, Dimitrie este urcat de ordonanţa sa şi de un alt soldat într-un tren care transporta răniţi la Bacău. La spitalul de aici se întâlneşte cu dr. Weber, cumnatul său, soţul Octaviei, şi ea medic. Weber îi salvează piciorul îngrijindu-l zi şi noapte.

Transferat la alt spital amenajat de doamnele din înalta societate a Bacăului, tânărul îşi petrece convalescenţa desenând caricaturi. Refacerea nu era deloc uşoară. În fiecare zi, la ora 11, un avion german zbura deasupra oraşului, iar bateriile antiaeriene încercau să-l doboare. Bubuiturile cutremurau spitalul producând dureri şi mai mari răniţilor care aveau nevoie să stea nemişcaţi.

Vizita Reginei Maria, „Lady Diana a timpului ei“

Într-o zi, în spital s-a iscat vânzoleala. Urma să vină în vizită Regina Maria, „Lady Diana a timpului ei“, după cum o numeşte Dimitrie Dimăncescu. Suverana mergea la patul fiecărui rănit, adresându-i câteva cuvinte de încurajare. În palma stângă avea o hârtie pe care scria numele fiecăruia, cu detalii despre familia sa. Tactica prindea de minune, pentru că soldaţii erau copleşiţi de atenţia acordată.

Când a ajuns la ultimul pat, în care stătea Dimitrie, regina l-a recunoscut imediat pe băiatul cu iniţiativă de la Cercetaşi. Au schimbat câteva cuvinte, iar locotenentul i-a mulţumit pentru că prinţul Carol al II-lea o ajutase pe mama lui să afle veşti despre starea sa de sănătate. Regina l-a asigurat că îi va transmite personal doamnei Dimăncescu vestea că fiul ei cel mare este bine.

În semn de recunoştinţă, Dimitrie i-a oferit reginei desenele care relatau povestea unui soldat rănit pe front, care odată vindecat se întoarce pe câmpul de bătălie. O roagă să i le dea lui Carol al II-lea, iar regina Maria este atât de încântată de ele, încât îi cere toate schiţele făcute pe patul de spital. O copie a carneţelului a fost dăruită mai târziu unui căpitan, Vasile Stoica, pe care Dimăncescu l-a cunoscut la sosirea în SUA şi care promova interesele României pe noul continent. Această copie a ajuns să fie expusă la Arhivele Naţionale.

Rebeliunea rusă

Asemenea soldatului desenat de el, Dimitrie Dimăncescu iese din spital şi revine printre camarazi, la Iaşi. În toamna lui 1917 începea o nouă luptă, aceea a Revoluţiei Ruse, ce încheia istoria Imperiului Ţarist. Rebeliunea se instalase şi în rândurile armatei de la Răsărit, care nu mai asculta de ordinele superiorilor. „Imperiul Austro-Ungar dădea şi el semne de slăbiciune, dar nu ne puteam imagina că se va prăbuşi atât de repede (în 1918 - n.red)“, mărturisea Dimăncescu.

Ruşii se retrăseseră în 1916 din Dobrogea de sud şi refuzaseră să ia parte la apărarea Bucureştiului. Soldaţii lor începeau să rupă rândurile, părăseau unităţile în dezordine şi căutau trenuri cu care să meargă acasă. Dacă nu erau luaţi, spărgeau geamurile şi făceau prăpăd în calea lor.

„Ţăranii fugeau deseori de aceşti barbari care ne invadaseră ţara, nu ca soldaţi al armatei aliate. Românii eram prinşi între frontul pe care luptam cu germanii şi cel pe care armata rusă prăduia satele. Cum am reuşit să ne menţinem şi să ieşim cu bine din această situaţie a fost un miracol“, consideră Dimitrie Dimăncescu.

La 11 noiembrie 1917, tânărul de 21 ani este decorat cu „Steaua României“ cu spade pentru curajul remarcabil şi elanul cu care şi-a condus plutonul în lupta de la 8-9 august 1917 de pe dealul Coşna. Imperiul Ţarist îi acordă medalia „Ordinul Sfântului Stanislas“ cu spade, iar la 21 ianuarie 1917, Regele Ferdinand îi decernează „Virtutea Militară“ pentru curajul şi devotamentul dovedite în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1916.

Fraţii Dimăncescu sunt trimişi apoi peste Prut, în Basarabia, unde Dimitrie avea ca sarcină menţinerea ordinii publice în oraşul Bălţi, iar Ioan merge la Rîbniţa, pe frontiera ruso-ucraineană, unde este împuşcat în picior. „M-am rugat ca înlocuitorul meu să nu fii tu“, i-a spus Ioan lui Dimitrie când s-au revăzut. Fratele cel mare cere să fie lăsat la vatră şi revine la Bucureşti, unde ocupaţia germană îşi trăia ultimele zile.

Diversiunea de la Athenee Palace

La 3 noiembrie 1918, bucureştenii se adunau la Athenee Palace Hotel, unde era cartierul general al mareşalului August von Mackensen. Oamenii auziseră zvonul că oficiali francezi au venit să discute cu nemţii retragerea sau capitularea armatei germane. Plini de speranţă, ei au început să ovaţioneze sub balcoanele hotelului şi să fluture flori spre ferestrele unde credeau că se desfăşoară tratativele.

Dar era doar o născocire, inventată şi răspândită chiar de Dimitrie Dimăncescu. Împreună cu alţi cercetaşi, Dimitrie tipărise un ziar cu ştiri despre mersul frontului din Europa. Informaţiile erau traduse dintr-un ziar apărut la Budapesta, pe care îl primea un soldat austriac, prieten de-al său. „Uneori, ştirile erau inventate pentru a menţine moralul populaţiei“, recunoaşte Dimitrie. La fel ca „negocierile“ de la Athenee Palace ce aveau să preceadă retragerea nemţilor, în doar câteva zile. Războiul se terminase.

„Crucea Militară“ de la regele Angliei

După câteva luni de pace, Regele Ferdinand le conferă decoraţii la 24 martie 1919 fraţilor Dimitrie şi Ioan Dimăncescu, în faţa unei mulţimi în care se afla mama lor, extrem de mândră. Pentru Dimitrie, clipa este măreaţă. „Vărul meu, Regele George V al Angliei regretă că nu poate veni să te decoreze, dar m-a rugat să îţi dau Crucea Militară din partea ţării sale“, îi spune Regele Ferdinand. Înalta distincţie era oferită pentru contribuţia la sabotarea rezervoarelor de ţiţei din decembrie 1916. Ioan primeşte Medalia britanică de Război. „Vă felicit, aveţi băieţi buni!“, i se adresează suveranul mamei Dimăncescu. Viaţa fraţilor Dimăncescu avea să continue la fel de spectaculos.

Aventurile lui Dimitrie

Dimitrie pleacă în SUA, studiază la Carnegie Institut of Technology din Pittsburgh, intră în diplomaţie devenind persoană de încredere a prinţului Antoine Bibescu la legaţia din Washignton. Are o carieră care l-a purtat pe trei continente: America, Europa, Africa. În anii 1937-1938 face parte din guvernul Miron Cristea (1), ca director general de Propagandă şi Turism. Lucra la Londra în 1941 când alege să demisioneze din serviciul diplomatic, nevrând să reprezinte regimul Antonescu. Este cofondator al Mişcării Româneşti Libere care pregăteşte un guvern în exil. Este chemat de primul-ministru Winston Churchill să se alăture Serviciilor de informaţii britanice în subminarea ocupaţiei germane din România. După terminarea războiului reintră în diplomaţie şi face parte în 1946 din delegaţia României la negocierile de pace de la Paris şi New York de după Al Doilea Război Mondial. „Jocurile erau deja făcute“, consemna mai târziu, amar, Dimăncescu. De la instalarea regimului comunist trăieşte cu familia în exil. În 1947 se stabileşte în Maroc, unde se află iarăşi în preajma lui Churchill, apoi pleacă în SUA în 1956, unde avea să moară la finele anului 1984.

Churchill, cel mai preţios turist al Marocului

Un episod extrem de interesant din „Memoriile“ lui Dimitrie Dimăncescu îl constituie relatarea întâlnirii cu Churchill în perioada Maroc. În decembrie 1950, omul care a schimbat istoria lumii soseşte la Marrakech ca să-şi scrie al cincilea volum de memorii şi să picteze în linişte. Pentru cazarea lui, hotelul Mamounia pune la dispoziţie o aripă întreagă, de unde Churchill avea privelişte către Munţii Atlas, de care era captivat. În jurul lui se ridică un zid impenetrabil de securitate, pe care ardeau să-l treacă notabilităţi, ziarişti şi oameni care doreau să-i fie în apropiere temutului politician căruia i se spunea, cu deferenţa cuvenită statutului, „Bătrânul“. 

„Memoriile“ lui Dimitrie Dimăncescu, care vor apărea şi în română, relatează acest episod

La 19 ianuarie 1951, Churchill dă un dineu la care au fost invitate doar câteva persoane. Familia Dimăncescu s-a aflat printre ele, ba mai mult, Alexandrei, soţiei lui Dimitrie, i-a fost rezervat scaunul din dreapta lui Churchill, ceea ce însemna că avea să fie partenera sa de discuţie. Numai că Alexandra Dimăncescu a fost pusă în gardă că Bătrânul este cam morocănos şi nu are chef de conversaţie, mai ales că era ultima sa cină franceză din Maroc, iar el avea de gând să o savureze. 

Masa fusese organizată cu minuţiozitate de soţia sa Clementine, descrisă ca o gazdă perfectă, care-i suporta toate capriciile ilustrului om politic.

Scuzele lui Churchill pentru România

Când Winston Churchill intră în salon, salută pe rând invitaţii, iar soţilor Dimăncescu li se adresează direct: „Sunt aşa bucuros c-aţi putut veni. Am încercat din răsputeri să vă salvez ţara de comunism. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult pentru România, dar am salvat Grecia cu un preţ groaznic. 33.000 oameni au trebuit ucişi“, a spus el dintr-o suflare.

Oaspeţii români au rămas fără cuvinte, surprinşi de regretele exprimate de omul de stat renumit pentru stilul său dur. „În acel moment nu am putut realiza ce l-a făcut să ne ofere scuzele lui. Trebuie să o fi compus în mintea lui înainte de a coborî la cină, era clar că nu era o remarcă improvizată. Am făcut un efort disperat să spun ceva. Nu era o ocazie în care să-mi expun durerea din suflet. <A fost o mare tragedie pentru români că aţi eşuat în eforturile dumneavoastră, sir>, i-am spus. <Ştiu>, a răspuns el trecând mai departe la ceilalţi musafiri“, a povestit Dimitrie.

Controversa de la dineu

Meniul a fost simplu: supă de carne cu legume şi condimente, peşte, friptură de miel, cartofi prăjiţi, mazăre, salată de cioare, îngheţată cu căpşune proaspete şi foetaje. Supa, în special, era favorita lui Churchill, fiind sigura care se mănâncă folosindu-te de furculiţă şi cuţit.

După cea de-a doua porţie de supă, Winston s-a întors către Alexandra Dimăncescu întrebând-o în ce limbă vor să converseze, în franceză sau în engleză, şi despre ce anume să vorbească. Ea i-a cerut sfatul personal despre educaţia copiilor pe care voia să-I trimită la studii în Anglia, considerându-i acolo în siguranţă în cazul unui atac al Rusiei. Churchill i-a spus că mult mai sigur este în Marrakech.

„Cine ar fi atât de prost încât să irosească o bombă pe acest oraş? O bombă, orice bombă, este un lucru scump, iar Marrakech nu merită bombardat. Dacă ruşii ar înainta spre inima Europei, vor fi împinşi dincolo de Urali. Americanii au, sunt sigur, mai mult de 1.000 bombe atomice. Asta ar presa ruşii înapoi în Asia, de unde vin“, a argumentat el.

Românca l-a întrebat, însă, dacă asta n-ar fi o greşeală uriaşă având în vedere că împingând ruşii în afara Europei, în Asia, ar aduce laolaltă 200 milioane ruşi cu peste 400 milioane chinezi.

Întrebarea i-a ridicat tensiunea lui Churchill, care a bătut cu pumnul în masă de a zăngănit vesela. „Chinezii? Pot zbura? Pot înota? Pot ei face 1001 de lucruri pe care o naţiune, orice naţiune măreaţă, trebuie să le facă pentru a susţine un război la nivel global? Nu, doamnă!“, a răspuns el cu voce ridicată.

Dimitrie, care simţise nevoia să mai ceară un pahar de şampanie la auzul discuţiei tensionate, se temea deja că soţia sa l-a mâniat prea tare pe Churchill. Dar companionii l-au liniştit că, din contră, lui îi plac disputele politice.

La sfârşitul dineului, politicianul a venit la român şi l-a felicitat: „Aveţi o soţie deşteaptă: ştie despre ce vorbeşte“. A doua zi, Winston Churchill, Clementine şi fiica lor Diana au plecat înapoi în Anglia, conduşi la scara avionului de oficiali şi apropiaţi.

Balcanii, împărţiţi pe hârtie

În volumul „Triumf şi tragedie“, Churchill avea să descrie cum a decurs împărţirea sferelor de influenţă din Balcani între cele două mari puteri, Rusia şi Marea Britanie. „La prima întâlnire importantă de la Kremlin, eram eu, Stalin, Molotov şi Eden. Momentul era prielnic pentru afaceri, aşa că am zis: <Hai să stabilim cum vor fi afacerile în Balcani. Trupele voastre sunt în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi acolo. Ce ziceţi să aveţi 90% influenţă în România, noi să avem 90% în Grecia, iar Yugoslavia s-o împărţim?>. Pe o bucată de hârtie am scris cifrele. În Bulgaria, influenţa Rusiei ar fi fost de 75%. În timp ce lui Stalin i se traducea propunerea mea, el a luat stiloul său albastru şi a parafat procentele. A urmat o pauză lungă. Hârtia era în mijlocul mesei. <Am rezolvat chestiunea asta, care decide soarta a milioane de oameni, în aşa manieră improvizată? Hai să ardem hârtia>, am zis. <Nu, păstreaz-o>, a zis Stalin“.

„Era destul de firesc că Rusia are interese vitale în zona Mării Negre. România a fost cea mai atacată, cu 26 divizii de război. Marea Britanie consideră corect să arate respect îndeosebi pentru viziunea Rusiei în privinţa României şi Bulgariei, unde Sovietele doresc să ia conducerea“, avea să mai spună Churchill.

Moşteniri ratate

De două ori în viaţă, Dimitrie Dimăncescu a avut ocazia să devină moştenitorul unor familii deosebit de bogate. De fiecare dată a refuzat să se lepede de origini.

Cu acordul familiei sale, prinţul Antoine Bibescu a vrut să-l înfieze pe Dimitrie pentru că nu avea moştenitori, dar tânărul n-a vrut să renunţe la numele său, aşa că a evitat să-i dea un răspuns ferm.

Tot la numele de Dimăncescu a ţinut Dimitrie, mai mult decât la logodnica sa din SUA, atunci când s-au discutat termenii mariajului despre care vuia întreaga presă americană. Aleasa era Madeleine Couzens, fiica senatorului american James J. Couzens din Michigan, acţionar la Ford Motor Company. Madeleine era considerată cea mai bogată moştenitoare de la Washington, aşa că ziarele de peste Ocean au fost încântate să anunţe căsătoria ei iminentă cu diplomatul român.

Dar când s-a dus să-i ceară lui James J. Couzens mâna fiicei sale, Dimitrie a avut de făcut o grea alegere, care s-a dovedit a fi imposibilă pentru el. „Vrei să te căsătoreşti cu fiica mea? Am două condiţii: să îţi schimbi numele în Couzens şi să devii catolic“, i-a pus în vedere magnatul lui Dimitrie.

„N-am putut decât să-i spun că eu, ca român, nu pot să fac ceea ce îmi cere, oricât de greu ar fi pentru Madeleine şi pentru mine. În acest fel s-a terminat o relaţie minunată şi fericită“, rememorează Dimitrie.

Casa Dimăncescu, sediu pentru mai-marii zilei

Soţia lui Dimitrie a fost Alexandra (Zézé), fiica generalului Vintilă Rădulescu, din neamul Rădulescu-Baştea-Negoescu ale căror reşedinţe din fostul parc bucureştean Filipescu constituie acum cartierul ambasadelor din Dorobanţi. Acolo se găsea şi locuinţa soţilor Dimăncescu, care a fost bombardată în Al Doilea Război Mondial de un avion american ce avusese misiune să distrugă rezervoarele de ţiţei de la Ploieşti. Cerul noros a făcut însă ca pilotul să aleagă altă ţintă, iar bombele au fost lansate deasupra Bucureştiului. Una dintre ele a căzut pe casa Dimăncescu pulverizând, printre alte bunuri, o însemnată colecţiie de hărţi rare care atestau evoluţia naţiunii române. După Revoluţie, după 13 ani de luptă în justiţie, familia şi-a recuperat din proprietăţi. Ironic, în casa Dimăncescu de pe strada Atena nr. 11 (fosta alee Zoe) a funcţionat în timp sediul Securităţii, sediul PSD şi locuinţa lui Ion Iliescu.

Dimitrie şi Alexandra au avut 4 copii: Sandra (născută în 1933), Dimitri jr. (născut în 1934), Mihai-Dinu (n.1940) şi Peter-Dan (n.1943), ultimul fiind actualmente consulul general onorific al României la Boston. Regizorul Jean Negulescu le-a făcut cunoştinţă soţilor Dimăncescu cu actorul John Villiers-Farrow, tatăl actriţei Mia Farrow. Împreună cu a doua soţie, actriţa Maureen O’Sullivan, John Farrow a năşit-o pe prima născută a familiei Dimăncescu - Sandra. Regele Mihai l-a năşit pe cel de-al treilea copil, Mihai, viitor medic neurochirurg, absolvent de Yale.

Nicholas, urmaş de Dimăncescu

Fiul lui Dan Dimăncescu, Nicholas, s-a născut în SUA în anul 1985, la un an după moartea bunicului său, dar a fost într-atât de fascinat de „ţara de poveste“ a familiei sale paterne, încât a venit în România, în 1998, să-şi cunoască rădăcinile. Se îndrăgosteşte de „România străveche“, după cum mărturisea, şi devine la 23 ani realizator de filme despre istoria poporului român. Compania sa Kogainon Films produce în parteneriat cu National Geographic Romania două documentare apreciate de istorici: „Dealul 789“ (despre bătălia de la Coşna) şi „Cavalerii cerului“ (despre bombardamentele de la Ploieşti).

El cere cetăţenia română şi o obţine, având planuri mari pentru documentarea şi recuperarea istoriei naţionale. În plan are un proiect despre primele semne care atestă prezenţa umană în peşterile din România, dar între timp, în 2010, începe lucrul la a treia sa producţie, „Descifrând Dacia“, despre invazia romană din anii 101-106. 

Nicholas Dimăncescu Sursa Facebook N.D.

La 22 mai 2011, Nicholas filma cu echipa sa în locul său de suflet - Peştera Cioclovina, aproape de Sarmizegetusa. Chiar când echipa se pregătea să plece, izbucneşte o furtună, iar tânărul cineast vrea să prindă câteva cadre cu natura dezlănţuită. Se grăbeşte să urce pe un versant, dar cade de pe stânci şi moare. Smuls de soartă dintre ai lui şi dus la strămoşi, Nicholas Dimăncescu a intrat în eternitate la numai 26 ani. Pe piatra sa de mormânt din SUA este încrustat profilul unui lup dacic, alături de inscripţia „Spiritul lui dacic trăieşte“.

IOAN, o viaţă dedicată sportului

Ioan Dimăncescu s-a născut la 12 octombrie 1898. Îl secondează pe fratele său mai mare în înfiinţarea mişcării de cercetaşi din România, în 1913. Când începe războiul, Ioan ajută la transportul răniţilor în Gara Obor, în septembrie 1916, şi face o deplasare la Ocolul Silvic Comana pentru a verifica aprovizionarea cu lemne a Capitalei. Atunci îl vizitează la Smardioasa pe Dimitrie, care era cantonat în dispozitiv, pe frontul de sud. Peste numai câteva luni, Ioan se va alătura fratelui său şi camarazilor acestuia ca tânăr recrut pe frontul din Moldova.

„Ioan Dimăncescu dorea să facă ceva mai mult decât să rămână cu cercetaşii din cohorta Păstorul Bucur şi să întreprindă misiuni de sprijin. El era cercetaş încă, atunci când a încercat să se înroleze combatant în armată, dar neavând 18 ani împliniţi a fost refuzat. România era străbătută de valul unei emulaţii naţionale în care fiecare român încearcă să-şi ajute ţara proaspăt intrată în război“, relatează Alin Dimăncescu, nepotul lui Ioan.

Ioan se înscrie ca bursier la Şcoală de Ofiţeri de Infanterie din Botoşani (octombrie 1916) şi este luat pe front. Rana cea mai gravă o suferă în Basarabia, unde trupele române intraseră la începutul lui 1918 pentru a proteja populaţia locală de vandalismele soldaţilor ruşi. Într-o incursiune sovietică peste Nistru prin care se urmărea formarea unor capete de pod, dar care erau lichidate de români după lupte grele, Ioan este rănit grav, fiind internat în spital la Iaşi.

Lider în Straja Ţării

Alături de fratele său, Ioan Dimăncescu este decorat în Primul Război Mondial cu Virtutea Militară şi cu Medalia Britanică de Război. După război devine membru fondator şi preşedinte al Clubului Sportiv Peleş Sinaia în 1923. Urmează Colegiul YMCA din Springfield, SUA, cu specializarea în educaţie fizică (1923-1926). Participă la înfiinţarea Asociaţiei Cercetaşelor României (1929-1930), iar după desfinţarea cetcetăşiei, în ianuarie 1937, este numit comandantul Falangei Străjerilor şi directorul Educaţiei Fizice şi Sănătăţii în comandamentul Străjii Ţării. Marele Străjer era Carol al II-lea. 

„Străjeria a fost o mişcare cu caracter naţional monarhic, un amalgam heterogen cumulând etică patriotică, educaţia religioasă, educaţia fizică şi aplicaţiile tehnice utile. Era o creaţie a lui Carol al II-lea care s-a inspirat din Hitlerjugend-ul de la Berlin, în ideea de a empatiza cu nemţii. Mişcarea era obligatorie pentru tineretul din România şi avea ca obiectiv educarea cello cu vârste cuprinse între 7 şi 18 ani. Doar limita de vârstă a străjerelor era extinsă până la 21 ani, nu doar până la 18 ani ca la cercetaşi“, explică Alin Dimăncescu.

În anul 1922 iau fiinţă Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (ONEF) şi Institutul Naţional pentru Educaţie Fizică (INEF) al cărui prim rector este locotenent-colonelul Virgil Bădulescu. În anii 1922-1929, în cadrul INEF funcţiona o secţie militară, care se va transforma în anul 1929 în Institutul Militar pentru Educaţie Fizică (IMEF), la conducerea căruia va fi numit locotenent-colonelul Emil Pălăngeanu. Ioan Dimăncescu s-a numărat printre ofiţerii detaşaţi în cadrul INEF şi mai târziu în cadrul IMEF, devenind şi redactor-şef la revista „Buletinul Educaţiei Fizice“, publicaţia Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. După intrarea României în război, Ioan va fi adjunctul generalului Emil Pălăngeanu în nou-creata organizaţie Munca Tineretului Român (1942-1944), coordonând sediul de la Breaza. MTR-ul era copia fidelă a organizaţiei Doktor Todt din Germania. 

Devine preşedinte al Federaţiei Române de Ski între anii 1942 şi 1945, fiind promotor al sporturilor de iarnă. În 1945-1947, Ioan îl lansează prin YMCA, programul de asistenţă americană în domeniul sportului şi tineretului, pe studentul Ioan (Johnny) Kunst (Ghermănescu mai târziu, prin căsătorie), viitorul antrenor emerit de handbal şi preşedinte al Federaţiei Române de Handbal.

Este încadrat ca inspector sportiv în învăţământul militar, dar noul regim comunist îl marginalizează, astfel că Ioan este trecut în rezervă. Colonelul Ioan Dimăncescu moare la doar 53 ani, în anul 1951.

Naşa, Domniţa Ileana

Ioan Dimăncescu a fost căsătorit cu Alice Grunau, fiica profesorului universitar Paul Adolf Grunau, pionier al silviculturii în România, fondator al Şcolii de silvicultură de la Brăneşti. Alice era prietenă apropiată cu Domniţa Ileana şi a condus secţia funcţionarelor din Asociaţia Creştină a Femeilor, mişcare înfiinţată la iniţiativa Reginei Maria. Suverana era preşedinte de onoare, titlul fiind preluat apoi de Domniţa Ileana. Domniţa Ileana s-a oferit să fie naşa de cununie a lui Alice Grunau cu Ioan Dimăncescu, iar naş l-a dorit pe căpitanul Radu Grunau, fratele miresei, care făcea parte din formaţia de elită a Casei regale, Regimentul 4 de Cavalerie Roşiori „Regina Maria“. Copiii cuplului, Radu Mihai (născut în 1929) şi Sanda Teodora (n.1934), au fost botezaţi de Domniţa Ileana, iar preotul care a oficiat slujba fetiţei a fost scriitorul Gala Galaction.

„Mama s-a recăsătorit cu inginerul Caşin Popescu (ilustru specialist în construcţii, care a realizat reşedinţa de la Bran a Domniţei Ileana, a restaurat Biserica Scaune din Bucureşti, a creat podul-conductă de la Vatra Dornei, podul de şosea de la Sinaia etc - n.red.). Fratele meu după mamă, Vlad Popescu Grunau, este al treilea fin al Domniţei din familia noastră, fiind botezat la 1 august 1943, în timpul campaniei din est, la Urlaţi/Prahova, unde se afla via Radalicella a familiei Grunau. Ceremonia de botez a fost întreruptă de primul bombardament la joasă înălţime al aviaţiei strategice americane, atac desfăşurat împotriva obiectivelor petrolifere de pa Valea Prahovei“, oferă amănunte Radu Mihai Dimăncescu, fiul lui Ioan Dimăncescu.

Fiul lui Radu, Alin Dimăncescu, este un istoric al cercetăşiei din România, fiind cel care a creat site-ul cercetasia.ro şi contul de Facebook „Istoria cercetăşiei“. Alin este fondator al Asociaţiei Cercetaşilor Tradiţionali din România ACT-RO

Carol al II-lea, regele-playboy

Reputaţia regelui Carol al II-lea a fost una dintre încercările constante căreia diplomaţii români trebuia să-i facă faţă în străinătate. Presa internaţională relata orice mişcare a lui Carol al II-lea, amplificând faima scandaloasă a monarhului român. În America, magnatul presei, William Randolph Hearst, era interesat direct de tot ce face suveranul român a cărui relaţie notorie cu Elena Lupescu scandalizase lumea. Exista deja un „omolog“, regele Edward al VIII-lea care renunţase în 1936 la tronul Angliei pentru americanca de două ori divorţată Wallis Simpson. „Ar fi trebuit să plătiţi milioane de dolari pentru câtă publicitate gratuită vă fac. Cine ştie cine este regele Bulgariei sau Greciei? Oricine din America ştie că România are un rege Carol al II-lea graţie prietenei sale, aşa că numele ei este foarte preţios pentru România“, i-a spus Hearst musafirului său Dimitrie Dimăncescu, la o întâlnire privată. Magnatul i-a făcut totuşi favorul de a-i promite că va repara orice informaţie greşită ar apărea în ziarele sale. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Începuturile cercetăşiei

În ianuarie 1935, consulul României la San Francisco, Dimitrie Dimăncescu, scria despre începuturile cercetăşiei din România. Articolul a apărut în Monografia Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti (1860-1935). Fondatorul dezvăluia cine a dat numele organizaţiei care se înfiinţa atunci: „După multe dibuiri, cuvântul francez <eclaireur> a fost tradus sub forma <cercetaş>, sugerată de Mihail Mitilineu, colegul meu de bancă, acum secretar de legaţiune în Corpul Diplomatic Român“.

Iată relatarea lui Dimitrie Dimăncescu despre cum s-a născut cercetăşia în ţara noastră:

„Dacă cercetăşia se poate mândri cu înalta cinste de a avea ca iniţiator şi părinte spiritual pe M.S. Regele Carol al II-lea, Liceul Gheorghe Lazăr poate reclama onoarea de a fi leagănul primilor cercetaşi români.

În vara anului 1913, în chip spontan, două mici grupe de elevi ai Liceului Lazăr, cari îşi petreceau vacanţă la Sinaia, s’au organizat din proprie iniţiativă în patrule de cercetaşi, inspiraţi de un articol care apăruse în revistă franceză Je sais tout, sub semnătura căpitanului Royet. Prima patrulă fu alcătuită de cele două perechi de fraţi Berindei; a doua - din Alexandru Bogdan, Ionel Andronescu şi fraţii Ioan şi Dimitrie Dimancescu. Al doilea grup fu chiar cutezător în aspiraţiile sale, încercând să formuleze o lege şi un jurământ, adaptate după jurământul şi decalogul cercetaşilor francezi, adoptând deviza <gata oricând>, iar că simbol, un arc şi o săgeată.

Din iniţiativa acestui grup, în toamna aceluiaşi an, după deschiderea şcoalelor, cu autorizaţiunea Direcţiunei, o adunare fu convocată în amfiteatrul Liceului Lazăr, pentru a pune bază <Legiunii Cercetaşilor Români>. Cei prezenţi adoptară prin aclamaţiune legea şi regulamentul propus. Cum însă se puse de la început condiţiunea că nu puteau fi primiţi decât acei cari îşi puteau procura uniformă, destul de scumpă pe atunci, numai 35 de inşi depuseră jurământul.

Costumele fură cumpărate din Franţa şi aduse în ţară, cu mari greutăţi. Pentru cămăşile de cercetaşi, care erau de lână, vama impuse o taxa, care întrecea preţul întregei uniforme. <Legiunea> fu silită să ceară un împrumut, care îi fu acordat de colonelul Berindei, care începu prin a fi creditorul nostru, pentru a asuma, mai apoi, conducerea noastră. Familiei Berindei îi revine astfel dubla cinste de a fi dat <Legiunei> patru dintre primii cercetaşi şi primul lor comandant.

Liceul Lazăr fu primul cuib de cercetaşi, un cuib cald şi ospitalier, în care director şi profesori, cu toţii deopotrivă, înţeleseră să sprijine, fără nici un fel de stânjenire, un avânt, pe care Principele de Coroană de atunci, Regele de azi, l-a înglobat în minunata instituţiune a cercetăşiei româneşti organizate, al cărei Înalt fondator şi organizator a fost. Pe carnetul unuia din primii cercetaşi, Marele Comandant de atunci şi Supremul Comandant de azi, a scris: <Contez pe voi pentru ziua de mâine>. Cercetaşii de ieri, ai Liceului Lazăr, cercetaşii de azi ai întregei ţări, vor sluji Marelui Voevod Mihaiu, pe cari, ca şi Augustul sau Părinte, va putea conta pentru ziua de mâine.

Pe acelaşi carnet, Paul Pantzu, unul din primii cercetaşi ai Liceului Lazăr, nota modest că era fericit să facă parte dintr’o legiune a cărei lozincă era: <Gata oricând>. Pe prima listă de morţi din războiul întregirei, numele lui Paul Pantzu fu înscris cu sânge. Astfel, din primul cuib al cercetăşiei, Liceul Lazăr, şi-a luat zborul primul ostaş, căzut pe culmile Carpaţilor.

La zile grele, ca şi la zile mari, gândul nostru, al celor dintâi cercetaşi ai Liceului Lazăr, ni se îndreaptă către cuibul de odinoara, către ALMA MATER, unde în prima tinereţe s’au oţelit mintea, gândul şi trupul. Alăturea de cei de azi şi cei de mâine, cântăm acelaşi imn: <Gata oricând, tot înainte, cercetători pe drumuri sfinte, voi ce întrupaţi în gând şi dor, speranţa întregului popor…>.

San Francisco, California

Ianuarie 1935“ 

Dimitrie Dimăncescu, alături de colonelul Berindei şi Carol al II-lea Arhiva familiei Dimăncescu

Pe aceeaşi temă: 

FOTO VIDEO Imagini rare din perioada interbelică. Regele Carol al II-lea, la Jamboreea Naţională din Mamaia 1934

FOTOGALERIE Tânărul găsit mort într-o prăpastie din Munţii Şureanu a fost Nicholas Dimăncescu, fiul unui diplomat român

Consulul onorific al României la Boston, reacţie la articolul lui Basham privind lupta anticorupţie

Carol al II-lea, principele Mihai și diplomatul Dimitrie Dimăncescu Arhiva familiei Dimăncescu

Imagini din aceeasi galerie
  • Carol al II-lea, principele Mihai și diplomatul Dimitrie Dimăncescu Arhiva familiei Dimăncescu
  • 1918. Dimitrie Dimăncescu, erou de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu, cercetaș, față în față cu Carol al II-lea, alături de colonelul Berindei Arhiva familiei Dimăncescu
  • Frații Dimitrie și Ioan Dimăncescu - eroi de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Frații Dimitrie și Ioan Dimăncescu - eroi de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu, rănit, erou de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu - medalii de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu - schițe de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu - schițe de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu - schițe de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu - schițe de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu - schițe de război Arhiva familiei Dimăncescu
  • Frații Dimitrie și Ioan Dimăncescu, cu mama Elena și sora Octavia Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu cu Marguerite Couzens Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu cu soția Alexandra (Zeze) Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu, în delegația de pace de la Paris Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu, în delegația de pace de la Paris Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dimitrie Dimăncescu, în delegația de pace de la Paris Arhiva familiei Dimăncescu
  • Sandra (fiica lui Dimitrie) Dimăncescu cu Clementine și Winston Churchill Arhiva familiei Dimăncescu
  • Dan și Nicholas Dimăncescu Arhiva familiei Dimăncescu
  • Nicholas Dimăncescu Arhiva familiei Dimăncescu
  • Nicholas Dimăncescu Arhiva familiei Dimăncescu
  • Alin și Dan Dimăncescu alături de Cristian Lascu și Radu Oltean Sursa foto Facebook Titi Amzăr
  • 1928. Domnița Ileana, la Constanța, cu Alice Grunau Arhiva familiei Dimăncescu
  • Ioan Dimăncescu și Alice Grunau la nuntă, cu nașa Domnița Ileana Arhiva familiei Dimăncescu
  • Ioan și Alice, la botezul lui Radu Mihai, cu nașa Domnița Ileana Arhiva familiei Dimăncescu
  • Radu Mihai Dimăncescu, fiul lui Ioan Arhiva familiei Dimăncescu
  • Alin Dimăncescu, lider la Asociația Cercetașilor Tradiționali din România Sursa Facebook ACT-RO
Distribuie imaginea
citeste totul despre: