Povestea tulburătoare a preotului român misionar de 10 ani pentru săracii Kenyiei. „Cel mort trebuie îngropat repede, în maximum o oră şi jumătate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În mijlocul triburilor sărace din nordul Kenyei, timp de zece ani, preotul român Isidor Mîrţ a propovăduit creştinismul. Misiunea lui nu s-a încheiat şi, cât de curând, se va întoarce în deşertul african, la oamenii care i-au devenit dragi şi au intrat în sufletul său pentru totdeauna.

Isidor Mîrţ s-a născut în localitatea Răchiteni, din judeţul Iaşi, fiind al optulea copil dintr-o familie care are nouă fraţi. Părinţii săi, oameni credincioşi, îl duceau de mic la biserica din localitate, unde se rugau credincioşii catolici, din cele peste 600 de familii care fac parte din comunitate.

Aici, Isidor a aflat ce înseamnă să fii misionar şi ideea de a răspândi învăţăturile lui Iisus Hristos în locurile unde oamenii încă se închină la zei i-a plăcut atât de mult încât a ştiut ce vrea să facă în viaţă.

„Eu mergeam la liturghia copiilor, de dimineaţă. Dar într-o zi, în timp ce eu eram pe terenul de sport unde jucam fotbal, tatăl meu, care se îndrepta spre biserică, m-a întrebat dacă nu îl însoţesc şi pe el. Am spus «da» şi ţin minte că atunci preotul a vorbit despre misionari. A fost providenţial. La întoarcerea spre casă i-am zis tatălui că vreau să fiu preot“, îşi aminteşte el.

Zbor spre misiunea din deşertul Africii

A crescut şi copilul de altădată şi-a urmat visul. A fost sfinţit preot în 1998 şi după trei ani de preoţie a plecat spre Kenya pentru a creştina triburile nomade, alături de preotul Eugen Blaj. După ce s-a vaccinat împotriva tifosului, febrei galbene şi a luat preventiv medicamente pentru malarie şi-a luat zborul spre prima sa misiune. Înaintea lui misiunea de răspândi creştinismul în zonă i-a revenit preotului Pavel Chelaru, care a fost nevoit să se întoarcă în ţară din cauza unor probleme de sănătate.  

Misiunea Maikona, situată în deşertul din nordul Kenyei, a luat fiinţă în urmă cu jumătate de secol. De la un capăt la altul al misiunii, situată în una dintre cele mai sălbatice zone de pe glob, sunt 184 de kilometri, iar pe întinsul ei se află 76 de sate care sunt locuite de nomazi din tribul Gabra.  

De la Nairobi până la misiune a parcurs distanţa de 700 de kilometri a fost parcursă cu o maşină de teren. „Când am ajuns în misiune am fost şocat să văd numai piatră, misiunea fiind situată lângă deşert, pe care l-am parcurs pe o distanţă de vreo 80 de kilometri. M-am mirat cum pot trăi oamenii aceştia, înconjuraţi de deşert şi piatră“, retrăieşte el primele emoţii.

Familia tribală 

Nu a trecut mult până să descopere secretul supravieţuirii lor: fiind organizaţi în trib, sunt foarte uniţi, ca într-o familie largă. „Un trib este foarte mare, numără vreo 10.000 de persoane. Tribul Gabra este împărţit are şase clanuri. Fiecare clan este împărţit în mari familii. Un sat ar fi ca şi o familie. Şeful se cheamă «ayu», adică «mam㻓, dezvăluie preotul misionar. De altfel, acest cuvânt a fost primul pe care l-a învăţat acolo. Membrii tribului Gabra vorbesc engleza, swahili, limbi oficiale, dar şi borana, limba tribului lor. De asemenea, l-a impresionat modul lor de a trăi, mentalitatea lor tribală: ei îşi numesc toţi verişorii „frate“, ca şi în Biblie, spune preotul, iar pe toţi unchii îi strigă „tată“. 

image

Copiii Africii s-au speriat de culoarea sa albă

Odată, mergând într-un sat izolat, la o distanţă de 124 de kilometri de misiune, chiar la graniţa cu Etiopia, când s-a dat jos din maşină a văzut că sunt mulţi copii şi s-a bucurat foarte mult. Dar când copiii l-au văzut s-au speriat şi au început să strige „ayo“, „ayo“. „L-am întrebat pe frate ce înseamnă asta şi când mi-a zis că este «mamă» m-am bucurat foarte mult. „Cred că adulţii mai văzuseră oameni albi, dar copiii niciodată“, spune Isidor Mîrţ.  

Activitatea de misionariat au început-o în Maykona aproape de la zero, părintele din Italia care răspundea de zonă fiind implicat într-o altă misiune. 

„Am luat-o de la zero. Nu era niciun creştin. Ei, fiind nomazi, umblă mult. Acum, sunt pe teritoriul misiunii noastre, după un timp pe teritoriul altei misiuni sau la 30 de kilometri depărtare“, explică preotul care încearcă să-i convertească pe nomazii africani din triburile Burana şi Gabra de existenţa lui Dumnezeu.

Cum se creştinează un nomad african

Încet-încet le-a sădit în suflet credinţa. „În primul rând le vorbim despre Dumnezeu, despre învăţătura sfântă din Biblie. Ei, în religia lor tribală, au credinţă în Dumnezeu. Nu îl consideră pe Dumnezeu ca şi pe un tată, ei cred că Dumnezeu este cineva foarte aspru, căruia dacă îi aduc jertfă de animale, îi ajută. Avem manuale speciale pentru ei, care conţin foarte multe imagini din Biblie sau picturi, ca să poată înţelege mai uşor“, explică preotul.

Oamenii din trib îl descoperă pe Dumnezeu încet-încet: „Noi mergem în sat de mai multe ori să predicăm şi îi luăm cu noi pe tinerii din acţiunea catolică sau pe copiii misionari. Prin puterea exemplului, oamenii îi cunosc pe creştinii care au primit botezul şi, când se simt hotărâţi, vin şi spun că vor să intre în grupul celor care se pregătesc pentru botez, adică în grupul catecumenilor“. 

O femeie bătrână dintr-un sat de lângă Etiopia a luptat alături de el pentru a convinge mame şi copii să devină creştini. „Când am revenit în sat după o lună, bunica m-a întrebat: «Părinte, ni l-aţi adus pe Iisus?» Iniţial, nu am ştiut ce să-i răspund, apoi am spus: «Da, l-am adus, o să celebrăm sfânta Liturghie!».

Un adult care doreşte să devină creştin trebuie să urmeze un drum de trei ani de învăţătură pentru ca să înţeleagă mai bine ce înseamnă religia creştină, ce implică acest lucru. Apoi, în timpul Postului Mare şi în fiecare anotimp liturgic ei primesc câte o binecuvântare specială pentru botez. În noaptea de Paşte primesc botezul. „Cum avem multe sate, nu putem să-i botezăm pe toţi în noaptea sfântă, ci atunci când se simt ei pregătiţi“. Dacă un adult nu primeşte taina botezului decât după trei ani de pregătire, în cazul unui copil, perioada se reduce la un an. „Copiii fac la şcoală şi ora de religie şi astfel pot primi botezul mai uşor. Pruncii până la şase ani pot fi botezaţi oricând“, spune preotul.

image

Nomazii Ion, Anton, Sara şi Maria

Odată cu botezul, ei primesc şi un nume sfânt: Ion, Anton, Tereza, Sara, Rebeca, Maria, ultimul fiind cel mai răspândit. Africanii află numele sfinţilor în perioada de învătură a creştinismului, iar la final fiecare îşi alege numele.  „Am botezat odată un bunic de 81 de ani care a preluat numele Isidor şi m-am bucurat foarte mult“, spune preotul care a ajuns să aibă fini în deşertul african. După botez, creştinii se strigă după noul nume. 

Cel avut anterior este legat de anotimpuri, de zile, de activităţi curente ale tribului. Când se nasc, nomazii din triburile Buruna şi Gabra primesc numele de la ziua sau anotimpul în care s-au născut sau dacă a fost vreun eveniment special. Spre exemplu, dacă s-a născut duminica, o fată se numeşte Sabdyo, adică născută în zi de duminică. Sau dacă a fost anotimp ploios, că acolo sunt două anotimpuri ploioase, în octombrie sau aprilie, atunci ia numele Bokayo - anotimp ploios. Dacă un băiat s-a născut când tatăl lui era la păscut cămilele, departe de sat, se va numi Boru. 

Sacrificiul mielului 

Pentru a avea o continuitate, părintele misionar Isidor Mîrţ a adus în noua lor credinţă ceva din religia lor tribală şi îi dă o semnificaţie spirituală. De exemplu, sacrificarea de animale. O dată pe an, fiecare familie aduce jertfă de animale, în timpul soryo. Exact ca în vechiul testament, este ales un miel de un an car urmează să fie sacrificat. Înainte de a-l tăia, există un anumit ritual: băieţii pun toiagul deasupra mielului, toarnă lapte dulce asupra animalului şi apoi îl sacrifică. Din sângele care se scurge din miel se face un semn, ca o cruce, pe fruntea fiecăruia dintre cei prezenţi, apoi pe coliba lor. Într-un final, carnea este pregătită şi mâncată. La sărbătoare trebuie să fie prezent primul băiat născut în familie. El are acest dar deosebit, de a moşteni totul, dar de a avea şi grijă de fraţii şi de surorile lui. 

„La liturghie, biserica a preluat acest sacrificiu al lor, chiar şi numele, de jertfă. Le-am spus oamenilor ce înseamnă pentru noi această jertfă adusă lui Dumnezeu şi le vorbesc despre Iisus, care s-a oferit ca jertfă“, explică preotul. 

A fost moaşă pentru o musulmancă

Misiunea preoţilor catolici în deşertul african nu se reduce doar la a propovădui credinţa, ci şi la a-i învăţa pe oameni să scrie şi să citească. Primii misionari au pus bazele unui sistem de învăţământ rudimentar însă, în prezent, în misiunea Maikona există opt şcoli primare, un liceu de fete, unul de băieţi şi 20 de grădiniţe. Nu sunt scutiţi nici adulţii de la lecţiile de scriere şi citire şi după-amiaza, când băncuţele sunt goale, locul copiilor îl iau părinţii lor. 

Cum unii copii vin de departe la şcoală, fiind nevoiţi să meargă pe jos şi o oră, la sfârşitul cursurilor, ei primesc o farfurie cu grăunţe fierte sau chiar nişte terci. Se bucură mult de acest dar, pe care nu şi-l poate permite întotdeauna familia şi, în acest fel, au mai multă putere să înveţe şi să pornească din nou la drum, prin deşert.

Lecţiile se predau în engleză, dar şi în limba lor tribală, pentru ca să poată citi şi socoti. Dar indigenii mai au un interes în a frecventa şcoala: în ultimii ani dezvoltarea reţelelor GSM a făcut posibilă folosirea telefonului mobil în zona lor, iar ei vin să înveţe ca să-l poată să folosi. 

La catedra din deşert au ajuns să predea inclusiv localnici, care au deprins tainele scrisului şi ale cititului. Alături de ei sunt şi mai mulţi misionari laici, care au venit din Europa, inclusiv din România.

image

Cântecele fac parte din modul lor de viaţă

Cântecele religioase fac parte din modul lor de viaţă şi, pe lângă cele învăţate în trib, acum ştiu şi melodii creştine şi atunci când preoţii merge să predice într-un sat îndepărtat sunt însoţit de copiii creştini care fac parte din grupul „Îngeraşii“ sau din grupul copiilor sau tinerilor misionari. Menirea lor trece dincolo de rugăciune şi, după ce se roagă cu oamenii şi cântă, îi ajută pe bătrâni: fac curat în colibă, aduc lemne şi apă. Atunci când merg în sate, misionarii ţin într-o mână Biblia şi în cealaltă grăunţe, fasole sau orez.

„Am avut şi grupuri din România“, se mândreşte preotul. În urmă cu câţiva ani, a fost ajutat de câţiva tineri în misiunea sa. Dacă unii i-au ajutat pe bătrânii nevoiaşi, o tânără asistentă medicală s-a implicat în problema sanitară, ajutând la dispensar. „Îi ajutam şi medical şi spiritual“, spune preotul. 

La dispensarele care s-au înfiinţat datorită misionarilor au fost pregătite câteva persoane din rândul localnicilor care acum ştiu să acorde femeilor ajutor la naştere şi prim-ajutor. De regulă, femeile africane nasc în colibe şi doar atunci când apar complicaţii merg la dispensar sau la un spital din cel mai apropiat oraş. Preotul Isidor îşi aminteşte de o întâmplare petrecută, anul acesta, în luna februarie, când familia unei femei care se chinuia de trei zile să nască i-a cerut ajutor pentru a o transporta într-un orăşel apropiat, situat la câteva ore de mers distanţă. Din cauza drumului foarte accidentat, femeia a adus pe lume copilul la jumătatea drumului, preotul fiind moaşă fără vrerea lui. 

„Moaşei care ne însoţea i s-a făcut rău şi a trebuit să ajut să vină pe lume copilul. La sfârşit, proaspăta mămică mi-a zis: «Părinte, aţi fost un bun samaritean pentru mine». M-au emoţionat foarte mult aceste cuvinte, mai ales că ele veneau de la o musulmană. Sunt şi câţiva musulmani în misiunea noastă, dar sunt oameni foarte buni, credincioşi“, retrăieşte părintele acea zi.

Morţii, îngropaţi în câteva ore

Spre deosebire de o înmormântare tradiţională în lumea creştină, acolo, departe, în Africa, mortul nu poate fi ţinut mai multe zile pentru ca rudele sau cunoscuţii să-şi poată lua rămas bun. „Cel mort trebuie îngropat repede, într-o, maximum o oră şi jumătate, pentru că fiind deşert, e foarte cald, temperatura ajunge şi la 54 de grade, şi, în ciuda vântului uscat, cadavrul se descompune rapid. De regulă, cel care moare este învelit într-o pânză şi înmormântat într-o groapă nu foarte adâncă, de aproximativ jumătate de metru, aproape de staulul animalelor. Deasupra mormântului se pun pietre şi, dacă decedatul a devenit creştin, o cruce. De asemenea, obiceiul este ca unele lucruri apropiate ale decedatului să fie aşezate lângă mormânt, apoi se picură puţin lapte sau tutun, în semn de respect pentru cel plecat. Cum distanţa este foarte mare, noi mergem ulterior şi facem o slujbă“. Timp de 40 de zile, rudele vin la mormânt în fiecare dimineaţă şi toarnă puţin lapte şi presară tutun pe locul unde odihneşte persoana iubită care a murit.  

„Fandoseli“ în deşert: miros de parfum din rădăcini arse

Deşi locuiesc în colibe, africanii dau o mare importanţă igienei şi curăţeniei. Preotul Isidor Mîrţ spune că femeile ard anumite rădăcini în coliba lor, iar fumul care se răspândeşte miroase foarte frumos. Această mireasmă intră şi în hainele lor, care devin parfumate. Odată, îşi aminteşte preotul, în timp ce era într-un sat i se terminase tămâia. Atunci, a avut inspiraţia să ceară unei femei rădăcină şi astfel a folosit-o şi el la Liturghie, fapt care i-a emoţionat foarte mult pe cei din trib. 

De altfel, ei au cultura de a dărui şi de a ajuta. Sunt gazde bune şi este o bucurie pentru ei să ofere oaspeţilor o cană de lapte de cămilă sau grăunţe fierte pe care le pregătesc după ce le mărunţesc în piuă. „La început, nu ştiam acest secret şi am vrut să refuz cana cu lapte, dar apoi mi s-a explicat că cea mai mare bucurie a lor este aceea de a oferi“, spune preotul. 

Dar ei nu oferă numai străinilor, ci se ajută foarte mult între ei. Îşi aminteşte cu emoţie de gestul unei copile care, după ce a primit o bomboană, a sfărâmat-o şi bucăţelele mici le-a împărţit fraţilor, surorilor ei, părinţilor. La sfârşit, s-a bucurat şi ea de ultima fărâmă. „Am rămas impresionat cum dintr-o bomboană a putut să împartă tuturor. Am descoperit că ştiau să împartă“, spune preotul. 

image

A dormit pe pielea unei cămile 

De multe ori, povesteşte preotul este nevoit să rămână peste noapte să înnopteze alături de localnici. Satele sunt depărtate unele de altele şi până când el le predică şi sora medicală face vaccinuri celor mici şi îi cântăreşte, trece ziua. O astfel de întâmplare a rămas de neuitat pentru preot. „Am mers odată într-un sat situat lângă nişte roci vulcanice. A trebuit să lăsăm maşina la trei kilometri de sat şi apoi am luat-o pe jos. Ei ne-au întâmpinat aşezându-se într-un cerc şi mi-au cerut să mă rog pentru ei. A fost aşa emoţionant, mai ales că nu ştiam ce rugăciune să le zic, nefiind nici unul dintre ei creştin. Într-un final, am spus nişte rugăciuni pentru sănătate, pentru animale şi pentru ploaie, care le-a plăcut foarte mult“, spune el. În semn de preţuire, cel mai bătrân om din trib i-a oferit copita unei capre, pe care i-a agăţat-o de mână.  

Au mâncat împreună, ca prieteni vechi. După ce preotul a rostit „Tatăl nostru“ şi „Bucură-te, Marie“ le-a cerut şi indigenilor să cânte melodii tribale. „Era aşa de frumos, încât am uitat să mai mergem la culcare. Într-un final, ne-am întins pe pieile de cămilă. Am adormit cu greu. Am privit cerul atât de luminos de parcă puteai să atingi stelele“, îşi aminteşte el noaptea de vis petrecută alături de africani. În nordul Kenyei, băieţii mai mari de 12 ani şi bărbaţii dorm afară, pe piei de animale, pentru a păzi caprele de hiene şi leoparzi, prădători care dau târcoale satului.

Preotul Isidor Mîrţ se va întoarce cât de curând în Africa, la cerul înstelat, la ţinutul sterp, la nisipurile mişcătoare, la pietrele aride, dar, mai ales, în mijlocul micuţilor africani, care i-au cucerit sufletul pentru totdeauna. „Stau timp de un an la Roma, pentru învăţătură, dar mă voi întoarce“, este convingerea lui. 

image
Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite