Dobrogea în 1880, prima monografie a unei regiuni româneşti: „Păstorii mocani se căsătoresc cu fetele localnicilor şi se aşază aici pentru totdeauna“

Publicat: 18.02.2016 06:03

Ultima actualizare: 10.08.2022 22:15

Nuntă de români în Dobrogea Foto Anatole Magrin Sursa foto Album Dan Arhire

„Partea cea mai interesantă a populaţiei din Dobrogea, cel puţin pentru noi, românii, sunt confraţii noştri care locuiesc în această provincie, cu deosebire pe mal şi în apropierea Dunării. Mulţi dintre păstorii mocani cu timpul nu se mai întorc în locul de unde au venit, ci se aşază în Dobrogea pentru totdeauna, căsătorindu-se cu fetele românilor“, observa Teodor T. Burada la anul 1880, în călătoria sa în Dobrogea.

„Primăvara vine răpede, vegetaţiunea grăbeşte şi se dezvoltează în scurt timp, eară cămpiile inverzind iute, produc deodată earba cea mai frumoasă, din care cea mai mare parte se perde pe pămĕnt, lipsind braţele care să o cosească, căci populaţiunea e prea mică în raport cu intinderea pămĕntului. (...) Aceste împrejurări dintre cele mai favorabile au fost causa pentru care sute de păstori romăni mocani, călĕtoresc in toţi anii din Transilvania în Dobrogia, spre a duce la ernatic nenumĕrate turme de oi. Numărul oierilor şi al meilor se ridicau înainbte de rĕsboiu la aproape un milion, acuma insă după nenorocirile suferite, acest numĕr a scăzut foarte mult.

Păstorii mocani sunt foarte primitori şi indatoritori. În călĕtoria mea, mi s`a intămplat mai de multe ori a mănca pe la stăni, şi pe ori unde am fost găsduit cu cea mai mare bunăvoinţă; voind a-i mulţămi pentru ingrijirea şi merindele ce mi se dăduse, nicăiure n`au vrut să primească vre-o plată, spunĕndu-mi-se că merindele sunt date de Dumnezeu, şi nu se cade a se lua plată de la drumeţ pentru hodina şi măncarea lui. Acest obiceiu se păstrează la toţi păstorii romăni ori în ce ţară se află ei.

Mulţi din acei păstori mocani cu timpul nu se mai întorc în locul de unde au venit, ci se aşază în Dobrogia pentru totdeauna, căsătorindu-se cu fetele romănilor, şi nu s`ar putè intămpla altfel, căci părinţii nu consimţesc niciodată a-şi da fetele ca să meargă în ţară străină; obiceiu vechiu şi nestrămutat la romăni, care explică contopirea diferitelor rase ce au emigrat în ţerile romăne, cu poporul de baştină.

Partea cea mai interesantă a populaţiunii din Dobrogia, cel puţin pentru noi Romănii, sunt confraţii noştri care locuesc în această provincie, cu deosebire pe mal şi în apropierea Dunării, negăsindu-se în celelalte părţi decăt foarte puţini, strămutaţi pe acolo pentru interesele lor. Romănii din Dobrogia par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi. Această părere a noastră se va adeveri din studiul următor asupra naravurilor şi obiceiurilor păstrate de dĕnşii, dintre care unele deşi de origine curat romană, nu se mai găsesc astăzi la Românii de dincoace de Dunăre“.

Slovele îi aparţin cărturarului ieşean Teodor T. Burada (3 octombrie 1839 - 17 februarie 1923) şi fac parte din scrierea considerată prima lucrare monografică regională din România - „O călĕtorie in Dobrogia“ (1880). În urma revenirii Dobrogei la Patria-mamă, după Războiul de independenţă, românii au trecut Dunărea pentru a cunoaşte exotica provincie românească.

,„Prin această lucrare se deschide drumul cercetării spiritualităţii populare româneşti pe zone culturale, cartea lui Teodor T. Burada fiind considerată cu îndreptăţire «cea dintâi încercare din istoria folcloristicii româneşti de cercetare monografică etnofolclorică a unei regiuni»“, notează publicistul Vasile Vasile în revista Muzica, despre opera lui Teodor T. Burada, cel care este considerat „ctitorul muzicologiei româneşti“.

Ideea este întărită de muzicologul Viorel Cosma, în cartea „Teodor Burada - viaţa în imagini“, tipărită la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România. „Lucrarea «O călĕtorie in Dobrogia» reprezintă prima cercetare folclorică de tip monografic realizată la noi, modelul viitoarelor studii de sinteză folclorică şi etnografică, volumul care - după Almanahurile muzicale ce-l impuseseră pe muzicologul Burada – l-a consacrat pe folcloristul Burada“, scrie Cosma.

Muzicologul Viorel Cosma arată că originea familiei Burada se pierde în târgul Odobeştilor, unde Radu Burada, preot cu remarcabile calităţi muzicale, a reuşit să se impună prin tot ţinutul Putnei. Fiul său Teodor (alintat Tudorachi), tatăl viitorului cărturar, era vornic, iar plăcerea lui era să cânte în strana bisericilor şi mănăstirilor. Teodor (Tudorachi) Burada este autorul primei metode instrumentale în limba română din învăţământul artistic românesc. Soţia lui, Maria Isăchescu, era nepoata serdarului Chiriac. „Împreună vor sta în fruntea iniţiativelor cultural-artistice din capitala Moldovei timp de trei decenii, deschizând un pension pentru demoazele, dar şi şcoală pentru copiii ţiganilor robi şi al săracilor, un salon de muzică deschis permanent etc. Cei şase copii ai soţilor Burada au fost: Gheorghe, Teodor, Constantin, Mihail, Ion şi Eufrosina. Primii patru au dovedit remarcabile însuşiri muzicale“, scrie Virgil Cosma.

Alături de fraţii săi, Teodor studiază cu iluştri cărturari ieşeni, prieteni de familie: V. A.Urechia, Grigore Cobălcescu etc. Presa vremii consemna un recital muzical susţinut de fraţii Burada (cu Teodor la vioară) pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, care a uimit auditoriul. Îşi face studiile în Drept la Paris, apoi revine în ţară, unde devine judecător de instrucţie la Tribunalul Roman şi susţine concerte de vioară în beneficiul săracilor. Era consilier la Curtea de Apel Iaşi, îşi dă demisia din magistratură, simţind că menirea sa este alta. Rămâne profesor de teorie şi solfegii la Conservator şi redactează integral cele trei Almanahuri muzicale (1875-1877), publicaţii anuale fără egal în literatura de specialitate a secolului al XIX-lea.

Îşi ia vioara şi bagajul cu care pleacă la drum să descopere folclorul ţinuturilor româneşti şi al ţărilor unde existau comunităţi româneşti. Călătoriile neobosite sunt presărate de peripeţii, documentaristul fiind arestat în mod repetat de autorităţi. Din Dobrogea vine cu un suvenir deosebit: o cutie de lemn ce păstra înăuntru o păpuşă de lut - scaloianul, mascotă populară dintre Dunăre şi Marea Neagră scoasă la iveală de el.

Munceşte până la vârsta de 84 ani fără să simtă boala sau rutina. Plănuia să lucreze, să cânte, să cunoască. La 17 februarie 1923, după ce a pus ţara la cale cu istoricul N.A.Bogdan care-l vizitase acasă, Teodor T. Burada şi-a rugat familia să facă linişte pentru că el vrea să se odihnească. S-a întins pe pat şi a închis ochii pentru totdeauna. Pe placheta din chiparos adusă de la Sfântul Mormânt din Ierusalim şi aşezată pe mormântul său din cimitirul Eternitatea din Iaşi, stă scris conform dorinţei sale: „După zbucium, odihnă“.