Ce sunt descântecele. „Nu au legătură cu Biserica, sunt capcanele satanei”
0
Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” sub forma unei invocări magice care să te scape de o stare proastă, scuipatul în sân, stingerea cărbunilor în apă, semnul crucii făcut în diferite situaţii şi multe altele, toate sunt considerate de teologi ca rătăciri pe care oamenii le numesc descântece.
„Adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului este credinţa că răul se preîntâmpină cu descântece, care sunt cântece magice însoţite de practici magice, care ar avea puterea să alunge răul sau să-l impună unde doresc. Descântecele sau farmecele sunt refrene incoerente, bizare, amestecate cu urări creştine şi invocări sacre”, scrie Nectarie Moulatsioti în volumul „Despre farmece”.
Conform Dicţionarului Explicativ, descântecul este „o formulă magică în versuri însoţită de gesturi rituale”. Toate aceste descântece, spun teologii, apar dintr-o nevoie a omului de a născoci o rugăciune miraculoasă pentru orice boală sau încercare din viaţă. Unii credincioşi le confundă cu rugăciunile de exorcizare, cum ar fi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare.
De cele mai multe ori, persoana care descântă este în vârstă şi este considerată de cei din jur ca având o anumită putere de a vindeca miraculos, o putere pe care vine de la Maica Domnului de cele mai multe ori. Aşadar, nu oricine poate descânta.
„Această credinţă a lor se sprijină pe faptul că descântecele ar conţine multe rugăciuni şi cruci şi s-ar referi la persoane sfinte precum Mântuitorul Hristos, Maica Domnului şi mulţi sfinţi. Însă nu numai că nu au nici o legătură cu Biserica, ci chiar sunt capcanele satanei prin care oamenii sunt traşi pe sfoară.
Amestecarea numelor sfinte în aceste ritualuri demonice se datorează influenţei idolatriei, încercării de inducere în eroare a credincioşilor, de terfelire a rugăciunilor creştine şi de înjosire a sfintelor simboluri ale Bisericii”, mai scrie Nectarie Moulatsioti.
Fiecare descântec are provenienţă magică, spune autorul, chiar şi obişnuitul şi răspânditul „scuipat" de preîntâmpinare a deochiului. Acel: „Să te scuip, să nu te deochi" este adresat oamenilor pe care-i admirăm, pentru calităţile şi fericirea lor. Insă acela care scuipă urâţeşte chipul lui Dumnezeu şi murdăreşte pe însuşi Hristos al cărui mădular este fiecare om.
„Prin urmare, scuipatul este o faptă înjositoare şi defăimătoare. Este un act blasfemiator împotriva lui Hristos, al cărui templu este trupul fiecărui credincios botezat. Fiind întinat cel care scuipă, el urmăreşte să transmită şi la cel de lângă el infecţia murdăriei.
Deci, când fermecătorul face ceea ce ar fi făcut diavolul, când descântătorul mânjeşte cu un comportament înjositor chipul lui Hristos, atunci nu mai este nevoie să intervină cel rău. Doar omul însuşi încredinţează pe aproapele său puterii satanei”, spune Nectarie Moulatsioti.
Pentru aceste ritualuri sunt folosite diferite obiecte care se regăsesc şi în practici vrăjitoreşti: cuţitul cu mâner negru, aţa roşie, pentagrama şi pietrele lucioase, picăturile de ulei, cărbunii aprinşi, pânza roşie şi altele.
Teologii spun că sunt persoane care preferă să apeleze la descântece, în loc să recurgă la rugăciunile bisericii, deoarece au mai multă încredere în astfel de practici decât în harul divin.
Sfântul Nicodim Aghioritul le spune oamenilor că totul este, de fapt, o amăgire. „Deci, nu te amăgi, creştine, îţi spun că nici lupul nu devine vreodată oaie, conform zicătorii, nici diavolul nu devine vreodată doctor şi mai uşor ar putea să îngheţe focul şi să ardă zăpada decât să vindece cu adevărat diavolul, deoarece este întotdeauna neputincios; şi dacă am presupune că ar putea să te vindece trebuie să cunoşti că nu vrea aceasta deoarece sănătatea omului este un lucru bun, ori diavolul urăşte întotdeauna cele bune, de aceea se numeşte urâtor de bine."
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
