Ştiu bine ce înseamnă singurătatea. Ştiu foarte bine ce înseamnă ea. Pur şi simplu am fost olimpică la treaba asta. Singurătatea trezeşte în oameni cea mai mare frică: aceea că o să mori singur închis în casă şi te vor găsi după nu ştiu cât timp, atunci când oricum nu vei mai fi tu.

După ce am citit ştirea mi-am pus o grămadă de întrebări. De ce profesoara nu a lăsat uşa deschisă în aşteptarea ambulanţei (la asta am primit şi răspuns: probabil nu a mai avut timp, deoarece a fost găsită căzută, cu telefonul lângă ea). De ce medicii nu au încercat să-l găsească de exemplu pe administrator (care poate ştia ceva despre o rudă sau ştia că profesoara nu era genul de om care să facă glume la telefon, la Salvare). De ce nimeni nu s-a gândit să revină cu un telefon sau cu o bătaie în uşă peste o oră-două (medicii, dispecerul, vecinii cu care medicii spun că au vorbit). De ce a fost nevoie de atâtea zile ca să se prindă cineva că femeia asta nu mai este în viaţă.

Dincolo de orice proces de intenţie, dincolo de găsirea vinovatului şi dincolo de drama pierderii unei vieţi, rămâne imensa frică de singurătate. Pentru un om care a petrecut diverse Crăciunuri singur într-o garsonieră, cu o supă de pui în faţă, şi care a învăţat pe pielea lui cum se schimbă o siguranţă, cum se scapă de gândaci, cum se rezolvă o inundaţie, cum se abordează o insomnie, cum se intră seara într-o casă goală când din tot blocul vine miros de mâncare, cum se zace singur cuprins de febră fără să ştii ce zi e azi, cum se ascultă în tăcere boschetarii care fac scandal la uşa ta în miez de noapte, cum se vorbeşte cu pereţii ca să nu-ţi pierzi minţile, o asemenea ştire nu poate decât să însemne o repriză de înot într-o mare de neputinţă.

Când locuieşti singur, nu-ţi dai seama ce ditamai porcăria ţi se întâmplă. Abia după te prinzi. Pe moment, însă, ţi se pare în regulă, chiar mişto că poţi să faci ce vrei, să-ţi arunci lucrurile unde ai chef, să laşi vasele nespălate şi să nu faci patul, să te întorci la orice oră, să citeşti în toate poziţiile (cu picioarele pe pereţi), să nu te sâcâie nimeni că-ţi strici ochii la lumina asta, să comanzi mâncare la nesfârşit fără să găteşti, să fii mahmur în legea ta o zi întreagă, să o arzi aiurea pe net ore şi ore, să laşi geamul cât de deschis vrei şi să fie cât de linişte îţi doreşti. Ba chiar, dacă te întreabă cineva cum e, vei spune că, Doamne fereşte, e atât de fain să stai singur, că te poţi regăsi, că tu te înţelegi bine cu tine, că perioada asta îţi prieşte, te face să priveşti în interior, să fii mai creativ, să vezi altfel lucrurile şi alte tâmpenii asemănătoare.

Abia când nu mai trebuie să verifici seara de 15 ori uşa, aragazul, geamurile, apa de la baie şi propriul tău puls (cu o aplicaţie de la iPhone), abia când nu-ţi mai pasă de toate simptomele unor boli pe care nu le vei face, abia când cartierul ameninţător se transformă într-unul prietenos, abia atunci pricepi că lucrurile nu au fost tocmai în regulă (strâns dintr-un ochi) până atunci cu tine.

Sigur, fără ipocrizie, singurătatea o alegi şi are şi părţile ei senzaţionale. Ca în citatele alea de pe Facebook, singurătatea poate fi un animăluţ pe care-l creşti în casă pentru că te binedispune cu drăgălăşenia lui, la fel de bine cum poate fi o fiară. Singurătatea e pentru cei cu stomac puternic. Pentru cei pregătiţi să sune la Salvare. Ideea e că abia după ce scapi de ea te prinzi că ţi-a atârnat ca o piatră de gât şi că cel puţin de-acum o să dormi mai bine. Cât despre frica de a muri singur închis în casă, asta nu dispare, doar se transformă.

Aşa, pur şi simplu. Vine dimineaţa, răsare soarele, iarba creşte, oamenii traversează zilele îmbrăcaţi în propriile lor spaime. Vorba unui prieten: „Nu se mai poate face nimic. Trebuie continuat“.

P.S. În ceea ce priveşte cazul profesoarei Simona Bernat, eu cred că s-ar fi putut sparge uşi, s-ar fi putut da telefoane la Poliţie, s-ar fi putut lăsa bilete vecinilor, s-ar fi putut pune întrebări şi poate s-ar fi putut găsi o cale. Cred că dacă ne-ar păsa mai mult unii de ceilalţi am găsi o cale.