Poetul spaniol Antonio Gamoneda, premiat la Cluj: „Poezia nu face doctrină, dar poate să facă conştiinţele mai solidare”
0Poetul spaniol Antonio Gamoneda a primit, pentru întreaga sa operă, Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură Transilvania, organizat la Cluj săptămâna trecută.
Avea 5 ani când a făcut primul pas pe drumul literelor: a învăţat să citească singur ”necăjindu-i pe cei mari”. Abecedar i-a fost singura carte existentă în casă, una de poezii scrisă de defunctul său tată. Aşa a început călătoria lui Antonio Gamoneda, un mare poet spaniol, venit la Cluj, la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania. Acesta a povestit, publicului, săptămâna trecută, la Muzeul de Artă, că învăţând literele a descoperit şi poezia.
A debutat în 1960 şi o bună bucată de vreme nu a mai scris din pricina dictaturii lui Franco. După moartea acestuia s-a reapucat de poezie, dar a fost decepţionat că ”răul” nu dispăruse odată cu decesul tiranului. De aceea, a subliniat la Cluj că ”azi cred că trebuie să continuăm rezistenţa, nu într-un mod sângeros, ci poate din punct de vedere creştin. Nu sunt credincios, dar înţeleg acel îndemn creştin: iubiţi-vă unii pe alţii! Încerc ca poezia să fie prezentă tot timpul în această rezistenţă”.
”Viaţa mea sau scriitura mea sunt mai mult sau mai puţin cum spun cei din jurul meu. Sunt recunoscător pentru premiile pe care le primesc, însă ele nu au făcut ca poezia mea să fie cu un milimetru mai la înălţime decât era deja. Aceste premii au fost o donaţie şi nu o retribuţie”, a mai afirmat poetul.
Vorbele sale au fost traduse din spaniolă în româneşte de profesorul universitar Cătălina Iliescu Gheorghiu (foto mai jos, în dreapta), care a tradus, o zi mai târziu, şi răspunsurile poetului la întrebările reporterului ”Adevărul”. Însă omul care a adus în România o parte din opera acestui poet este scriitorul şi traducătorul Dinu Flămând (foto mai jos, în stânga) prin volumul ”Claritate neostenită”, apărut în 2012, la Editura Eikon.
Antonio Gamoneda explică, într-un interviu, pentru ”Adevărul”, cum poate poezia să facă lumea un loc mai bun, cum vede el scrisul şi ce mai este acum, pentru el, la cei 84 de ani, o provocare.
La întâlnirea cu publicul de la Cluj, spuneaţi că nu sunteţi un credincios, dar credeţi în dictonul ”iubiţi-vă unii pe alţii”. În ce mai credeţi?
Cred în prietenie, care este şi o formă de dragoste, în necesitatea fiinţelor umane de a fi solidare, unele cu altele. Am speranţa că, deşi, poate cu întârziere, va sosi un moment în care solidaritatea va fi decisivă şi nu vor conduce destinele lumii interesele unor grupuri particulare, grupuri restrânse de putere. Este maniera mea de a interpreta acest dicton creştin.
Poate poezia să-i facă pe oameni mai solidari?
Da, în mod indirect, poezia poate. În toate ţările cred că se întâmplă acelaşi lucru, însă, am să mă refer la ţara mea, la Spania. De exemplu, până la apariţia tiparului, poezia înlocuia ceea ce azi numim mijloace de comunicare în masă, media. Era atât o chestiune de voinţă, cât şi una practică. Poezia, la momentul respectiv, avea capacitatea de a educa, de a antrena conştiinţele. Avea un rol politic foarte important pentru că putea să creeze susţinători ai cuiva, ai unei cauze sau putea să aşeze o anumită persoană într-o situaţie antagonică sau de rebeliune.
Din punctul meu de vedere, acea funcţie medievală a poeziei nu mai este. Cred că poezia a încetat să se mai ocupe de aspectele obiective ale vieţii începând cu un poet ca Garcilaso în Spania, dar şi cu primii renascentişti italieni. Momentul decisiv a fost când s-a inventat tiparul. Cred că tipografiile au decis ca poezia să devină mai subiectivă. Astăzi consider că se menţine această subiectivitatea a poeziei. Şi mai cred că, direct, poezia nu poate să schimbe structuri, structuri ale convieţuirii noastre, ale puterii, structuri de proprietate. Deci, nu poate schimba nimic dintre acele lucruri importante. Însă, funcţia ei poate să fie aceea de a intensifica conştiinţele, de a le face să fie mai sensibile, mai receptive, mai orientate către diferite maniere de gândire, către o estimare a altor potenţialităţi cum ar fi, de exemplu, cea estetică. Poezia nu face doctrină, dar poate să facă conştiinţele mai sensibile la nivel individual şi colectiv, mai bine pregătite ca să fie mai solidare şi să transforme, în cele din urmă, lumea.
Deci poezia poate schimba lumea schimbând oamenii?
Da.
Care sunt motivele pentru care scrieţi?
Scriu din necesitate, din necesitatea mea personală care aparţine nu numai gândirii şi voinţei mele, ci şi unei necesităţi dictate de corp, o necesitate somatică. Şi mai scriu deoarece, pe măsură ce a trecut timpul, mi s-a părut că sunt dotat pentru acest lucru. Există persoane foarte inteligente, minunate, de o măreţie extraordinară, dar al căror sistem neuronal nu le permite să gândească în această ritmicitate.
Deci, gândirea ritmică cred că este măduva poeziei. Mai cred că această gândire ritmică se conjugă în mod acceptabil la mine. Iar recunoaşterile care mi s-au dat în timp, îmi confirmă această necesitate care nu are de-a face numai cu gândirea şi conştiinţa, ci şi cu corpul meu.
Când scriu, tensiunea mea arterială creşte probabil până la 20-21 în acest efort intelectual şi emoţional de a căuta cuvântul, cuvântul poetic. Eu, evident, nu sunt Mallarmé (n.r. poet francez), pe care l-a omorât tensiunea scriiturii în momentul în care crea acel poem ce a rămas neterminat. (..)
Necesitatea este încă în picioare, de atunci, de la început. Nu sunt sigur că ea îmi face chiar bine. Poate că o viaţă mai relaxată şi golită de aceste emoţii ar fi fost mai sănătoasă.
Tot la întâlnirea cu publicul aţi afirmat că poezia nu este altceva decât o altă dimensiune a vieţii. Cum vedeţi dumneavoastră această dimensiune?
Când am insistat spunând că poezia nu este altceva decât o dimensiune a vieţii vroiam să subliniez nulitatea poeziei care constă doar în ornarea cuvântului. Deci, dacă poezia nu este un element de înfrumuseţare, ce este? Este o prelungire, o dimensiune a vieţii noastre la fel ca şi gesturile expresive ale corpului, ale mâinilor, ale ochilor. Ea poartă o încărcătură emoţională foarte semnificativă care se produce nu în limbajul convenţional, nu în cel pe care-l folosim zi de zi ca să ne înţelegem între noi. Limbajul poetic este de o altă natură şi, după cum spunea Octavio Paz (n.r. poet, diplomat şi scriitor mexican), poezia este cea care îşi asumă responsabilitatea de a spune ceea ce nu se poate spune prin limbajul uzual. (...)
Eu aspir la aşezarea în poezie a unei forţe expresive care nu apare în limbajul de zi cu zi. Dacă reuşesc această intensitate expresivă – bineînţeles că ea cere tehnici ascunse care nu se învaţă din manuale, pe care le intuieşte poetul – poezia se naşte din suferinţa mea sau din plăcerea mea. (...)
Aţi fost autodidact o viaţă întreagă. Cum v-aţi ţinut motivaţia trează?
Trebuie să vă spun mai întâi că autodidactismul a început din necesitate. Când şcolile spaniole s-au închis din pricina războiului civil aveam 5 ani şi doream să învăţ să citesc. Autodidactismul nu e niciodată complet, nu există un maestru în carne şi oase, o persoană care să-i stea alături discipolului, însă cărţile sunt şi ele maeştri. Există o mare dificultate în autodidactism, dar şi un avantaj. Am să vă povestesc cum la vârsta de mai puţin de 20 de ani, în provincia mea Leon, exista o persoană de mare influenţă, profesor universitar, care era şi directorul consiliului superior de cercetări ştiinţifice. Acestea ce vi le povestesc se petreceau în anii de plină dictatură (n. r. a lui Franco).
Lucram la o bancă şi la o editură unde se publicau diferite cărţi ale acestui profesor. Eram corector la vremea aceea, corectam pentru tipar şi făceam tot felul de însemnări pe marginea textelor acestuia. Profesorul mi s-a adresat şi m-a întrebat ce studii am. I-am răspuns că Bacalaureatul l-am obţinut învăţând singur, la fără frecvenţă, prezentându-mă doar la examen şi că mă înscrisesem şi la universitate, la Ştiinţe Economice. Însă, intenţia mea nu era să studiez Ştiinţe Economice, ci făceam acest lucru ca să obţin un post mai bun la banca unde lucram în acelaşi timp. Ulterior, am abandonat. Nu puteam să asist la ore pentru că munceam. Acel profesor mi-a spus: O să-ţi obţin o bursă de studii ca să poţi merge la universitate şi vei fi şi scutit de acea prezenţă, însă trebuie să fii conştient că trebuie să lucrezi foarte mult. Eu i-am spus că o să încerc.
Am început facultatea, am intrat în anul I la Filosofie şi Litere şi m-am apucat să studiez textele care erau impuse în acel moment. După vreo o lună şi jumătate am aruncat textele pentru că erau foarte îmbibate în didactica dictaturii (lui Franco). Erau eliminate toate acele gândiri care nu coincideau cu ideea susţinută de dictatură. Studiam puţin Aristotel, tomism (n.r. Toma de Aquino). Cam atât. Era o filosofie cât se poate de amputată. Dar ce avantaje are autodidactismul? Nu intri în capcana sistemului de învăţământ oficial, care în momentul acela era deplorabil şi golit. Autodidactismul înseamnă un efort în plus, dar îţi conferă libertate.
La întâlnirea cu publicul, la Muzeul de Artă din Cluj. De la stânga la dreapta: Dinu Flămând, Antonio Gamoneda, Cătălina Iliescu Gheorghiu şi Vasile George Dâncu FOTO: FICT 2015, Facebook
Ce mai reprezintă acum, pentru dumneavoastră, este o provocare?
Provocarea mea sau, mai bine-zis, întreprinderea mea este, acum, o necesitate imperativă de a învăţa să depăşeşc bătrâneţea, atât bătrâneţea în viaţă, cât şi bătrâneţea poetică. Să învăţ să fac tot ce pot şi, în momentul în care trebuie să mă opresc, să fiu în stare să identific momentul încetării, când nu voi mai avea nimic de spus din punct de vedere poetic. Deci, să ajung până unde pot şi să nu pierd niciodată din vedere acea autoanunţare în care să-mi spun că este momentul să mă opresc pentru că nu mai am nimic de spus.
Dacă aţi fi acum în locul ziaristului ce întrebare v-aţi adresa?
De-a lungul vieţii mele, care este una destul de extinsă, mi-am pus foarte multe întrebări şi continui să-mi pun multe întrebări. Deci, este un teren în creştere. La unele dintre întrebări mi-am răspuns de-a lungul vieţii, altele rămân în picioare, şi altele apar noi. Acum, în momentul acesta îmi pun mult mai multe întrebări decât îmi puneam acum 60 de ani. E foarte greu să aleg una dintre ele. Sunt plin de interogaţii. Am o întrebare simplă şi importantă pentru mine: ce conduită să urmez pentru ca bătrâneţea mea să nu fie o greutate, un inconvenient pentru cei pe care îi iubesc şi pentru societate. Care este strategia pe care ar trebui să o urmez pentru ca acest lucru să se întâmple?
Aţi găsit răspuns la această întrebare?
Nu.
Distins cu Marele Premiu al FICT pentru întreaga sa operă FOTO: FICT, Facebook
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
