Cum se simt sărbătorile în centrul pentru oamenii străzii. Unii supravieţuiesc cu nostalgia perioadei în care aveau familii
0
Au avut o viaţă frumoasă, cândva se bucurau împreună cu familia în jurul bradului, însă au ajuns acum să trăiască doar cu amintirile de atunci şi cu ajutorul statului. Câţiva dintre beneficiarii centrului pentru oamenii străzii din Buzău au poveşti de viaţă impresionante, despre părinţi izgoniţi de acasă, de propriii copii, despre adulţi care şi-au ratat existenţa din cauza băuturii, pe scurt, despre ghinion în viaţă.
Frigul pătrunzător şi teama de singurătate, greu de suportat mai ales acum în perioada sărbătorilor, i-au determinat pe mulţi dintre sărmanii Buzăului, oameni fără locuinţă, ori abandonaţi de familii, să ia calea Centrului de zi şi de noapte pentru persoane adulte fără adăpost.
Aici primesc trei mese pe zi, paturi şi lenjerii curate, condiţii de igienă deosebite, asistenţă medicală, acces la televizor, bibliotecă actualizată zilnic cu publicaţii.
Mulţi dintre beneficiarii centrului sunt oameni care nu au cunoscut nici măcar în copilărie atmosfera dintr-o familie, provenind din centre de plasament şi abandonaţi ulterior pe străzi. Printre cei care primesc acum sprijinul centrului, finanţat de Primăria Buzău, sunt şi câţiva câţiva oameni trişti, pe chipul cărora nostalgia tinereţii, a vremurilor petrecute în familie, împreună cu cei dragi, le imprimă crisparea omului neîmpăcat cu propriul destin. Au fost părăsiţi de copii, din motive numai de ei ştiute.
Elisabeta Oprea este una dintre persoanele din centru cărora soarta le-a schimonosit bătrâneţea. Are 66 de ani şi este mama unui băiat de 47 de ani, despre care spune că nu ştie mare lucru, mai ales după ce acesta a plecat în Grecia. Femeia a lucrat în spitale, ca asistentă, apoi laborant la o rafinărie. Avea o viaţă presărată cu de toate, bune şi rele, însă era suficient să ştie că are o familie. A divorţat de un soţ ”afemeiat şi violent”, cu peste 30 de ani în urmă, apoi a încercat să îşi refacă viaţa cu un aviator mai mare cu 15 ani decât ea, însă moartea acestuia a însemnat momentul de cotitură în viaţă.
A ales să se mute la Giurgiu, părăsindu-şi pentru vreo trei ani de zile căminul, o casă de pe strada Orizontului, pe care mama ei vitregă i-a lăsat-o moştenire nepotului ei, fiul Elisabetei. Când a revenit, a fost izgonită de fostul soţ, pe care l-a găsit în bătătură, cu noua soţie.
”Eu am fost adoptată, tata a murit şi am rămas doar cu mama. Plecând la muncă, în petrol, mama a vândut casa fiului meu, nepotului ei, cu contract de vânzare-cumpărare, care la rândul lui a făcut clauză de uzufruct viager fostului soţ, de care sunt divorţată de 20 de ani. Deci, mama vitregă i-a dat fiului meu, care este în Grecia şi nu mai ştiu nimic de el. Când am venit nu bănuiam că rămân fără casă. De atunci m-am îmbolnăvit de hipertensiune, depresie severă. Am fost internată de câteva ori la Săpoca, de unde m-au adus aici, în august, acum doi ani. Până atunci am fost la o bătrână pe care am ajutat-o pentru nimic altceva decât un acoperiş deasupra capului”, spune Elisabeta Oprea.
În centrul pentru oamenii străzii, Elisabeta are parte de grija personalului şi de prietenia unei alte doamne, apropiată ca vârstă. Spune că nu de puţine ori pica pradă tristeţii, însă şi-a descoperit singură armele cu care să lupte.
”Am atâtea motive să fiu tristă. Am un picor beteag de la un accident rutier, am rămas fără o falangă la mână, de la o infecţie, am şi cataractă. Tensiunea o mai ţin din scurt cu tratament dar riscuri tot mai sunt. Dacă nu aş avea aici femeia asta cu care să vorbesc, să comentăm, era mai greu. Ca să nu am o zi monotonă, mereu îmi fac de lucru. Mă spăl, mă vopsesc, am grijă de mine. Mă gândesc mereu la lucruri frumoase, la întâmplări plăcute”, spune Elisabeta.
Sărbătorile îi aduc aminte de perioada senină a vieţii, etapă care îl includea şi pe fiul ei. În ultima perioadă, acesta nu a mai dat niciun semn de viaţă, nici măcar pentru a-i explica de ce i-a dat casa tatălui său, în dauna mamei lui.
”Poate e greu de crezut, dar am avut o viaţă ca aunui om normal. Am lucrat în Direcţia Sanitară, cu doctorul Cuza, apoi ca magazioner la Pediatrie, după aceea, ca asistent medical la blocul operator. Apoi am plecat în Petrol, ca laborant chimist la dedurizarea apei. Făceam naveta la Bălăria, între Bucureşti şi Videle, unde era cea mai mare hală de compresoare. Am rămas cu amintirile vii de atunci. Au fost multe momente frumoase, după ce am cunoscut un ofiţer de la Aviaţie. Era cu 15 ani mai mare, însă după ce a murit am rămas singură cu copilul. Ştie de la tatăl lui unde şi cum am ajuns însă nicio reacţie. Nu am o explicaţie pentru ceea ce îmi face”, mărturiseşte Elisabeta.
Printre beneficiarii Centrului îl găsim şi pe Gheorghe Borugă, un domn de 68 de ani, care a fost diriginte de şantier o viaţă întreagă. S-a născut în Dolj, a lucrat la Porţile de Fier II şi în şantiere din toată ţara, iar viaţa l-a adus la Râmnicu Sărat. A locuit într-o casă naţionalizată dar fostul proprietar a revendicat imobilul.
”Casă am avut în Brăila dar mi-a fost demolată. Apoi m-am mutat într-o casă naţionalizată din Râmnicu Sărat care a fost revendicată şi retocedată. Am rămas un an şi ceva în ea după care am venit la Buzău unde l-am cunoscut pe profesorul Zincă, prieten adevărat, cu litere de aur scrise, iar băiatului i-a spus că atunci când moare el să ai bă grijă de Gicanu. S-a ţinut de cuvânt”, spune Gheorghe Borugă.
De cinci ani, bărbatul nu mai are un acoperiş deasupra capului iar de atunci îşi petrece iernile în Centrul de zi şi de noapte pentru persoanele fără adăpost. În căminul Primăriei Buzău, nea Gică îşi omoară plictiseala prin citit. Este la curent cu tot ce se întâmplă dincolo de zidurile instituţiei de ocrotire socială, de la cele două aparate radio pe care le-a primit cadou de la o familie cu suflet, care l-a adoptat ca prieten şi bunic.
”Eu sunt norocos faţă de alţii de aici, pentru că am pe cineva afară care îmi poartă de grijă. Nu ştiu ce se întâmpla cu mine dacă nu îl cunoşteam pe profesorul Zincă, de sport. Când îi aud pe nepoţeii profesorului, Dumnezeu să-l ierte, cum îmi spun tataie, mă umplu de bucurie. Îmi dau energia de care am nevoie să supravieţuiesc. Familia aceasta are o casă la ţară şi m-a ţinut acolo însă iarna, la munte, e mai greu. Pe de altă parte, de câţiva ani m-am învăţat aici, la cămin. Este şi nevoia ca în această perioadă să fim mai mulţi, eu fiind sociabil. Vara e altceva, la ţară, pentru că sunt vizitat aproape zilnic, vecini, băieţii acestuia ai prietenului meu Zincă”, mărturiseşte nea Gică.
Gheorghe Borugă a rămas văduv la 35 de ani. Soţia i-a murit din cauza unui blocaj renal astfel că şi-a crescut singur cei doi copii. Fata este farmacistă, în Bucureşti, iar băiatul este inginer, în străinătate.
”Am lucrat mult în construcţii şi meseria a fost de aşa natură că m-a dus departe de ei. După moartea soţiei, fata a crescut la părinţii soţiei iar băiatul la părinţii mei. Eu nu m-am mai recăsătorit însă am fost plecat mult de acasă. Nu îmi pot explica răceala care a apărut între noi dar mă bucur că au ajuns bine şi ştiu că pot vorbi cu ei când mi se face dor de ei. Când erau mici, ne bucuram de sărbători, venea Moş Gerilă, că aşa era pe vremuri, însă viaţa s-a schimbat după decesul soţiei”, declară Gheorghe Borugă.
De sărbători, Elisbaeta Oprea şi Gheorghe Borugă au parte, alături de ceilalţi locatari ai Centrului pentru oamenii fără adăpost, de o atmsoferă specială.
”Am pregătit centrul aşa cum am putut. Am împodobit bradul de Crăciun care să reprezinte spiritul sărbătorilor, aşa cum avem fiecare în casele noastre. O să vină în această perioadă şi cete de colindători care să le facă viaţa mai frumoasă pentru că şi oamenii străzii au dreptul să simtă sărbătorile, ca în familiile noastre. O să încercăm colindătiori, cadouri de la noi, plus masa de la cantina socială. Sunt conform tipului de sărbătoare prin care trecem. Aici sunt oameni cu un trecut trist, cu poveşti de viaţă fantastice, dar pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu puterea aceasta de a trece peste toate necazurile”, spune Daniel Lambru, directorul Centrului.
Pe durata sezonului rece, Centrul de zi şi de noapte pentru persoane fără adăpost oferă servicii de cazare, masă, igienă personală şi asistenţă medicală unui număr de aproximativ 30 de adulţi.
Se încarcă comentariile...
