Legăturile temuţilor vikingi cu românii. Cum a fost ucis şi jefuit un negustor scandinav de războinicii din Moldova

Legăturile temuţilor vikingi cu românii. Cum a fost ucis şi jefuit un negustor scandinav de războinicii din Moldova

Vikingi în timpul unui raid FOTO Angus McBride-vikinghistorytales.blogspot.com

Deşi au trăit în zone total diferite, celebrii războinici vikingi au avut contacte cu populaţiile româneşti de la nordul Dunării, dar şi de la gurile marelui fluviu. Arheologii atestă existenţa corăbiilor scandinave pe ţărmurile Mării Negre, iar alte dovezi materiale arată chiar existenţa unor conflicte între vikingi şi români.

Ştiri pe aceeaşi temă

Vikingii erau temuţii războinici ai nordului. Mai precis din Peninsula Scandinavă şi din Iutlanda, adică din ţările de astăzi ale Norvegiei, Danemarcei, Suediei dar şi a altor insule din Marea Baltică. Începând cu secolul al VIII lea din motive diverse, demografice,politice, economice au început un atac susţinut asupra întregii Europe. 
 
Vikingii erau deopotrivă exploratori,călători,negustori şi războinici de temut. Priceperea lor militară dar şi groaza pe care au băgat-o în sufletele popoarelor europene a fost mereu rezumată prin celebra rugăciune intonată în fiecare biserică din zona de vest a Europei în secolele IX-XI, ” A furore normannorum, liber nos, domine”(n.r.Păzeşte-ne Doamne, de furia oamenilor nordului). 
 
În jurul acestor războinici s-a creat o adevărată mitologie, istoria şi faptele acestora cântate în vechile saga nordice, ajungând subiect de film, opere beletristice sau benzi desenate. Navigatori de excepţie, războinici de temut şi negustori pricepuţi vikingii au străbătut pentru prima dată oceanul şi au înfiiţat sute de colonii în Europa. Mai mult decât atât au contribuit la apariţia de noi regiuni şi de noi popoare. Deşi la prima vedere pare greu de crezut, aceşti războinici şi călători din nord au ajuns în contact şi cu rumânii nord-dunăreni, cel mai probabil din zona Moldovei de astăzi. De altfel există şi descoperiri arheologice prin care vikingii sunt atestaţi la Dunărea de Jos şi pe ţărmurile Mării Negre. 
 
Vikingii suedezi ”vecini” cu românii
 
Una dintre rutele comerciale şi de pradă ale vikingilor a fost zona estică, adică ţările baltice, Bielorusia şi Rusia de astăzi. Celebrele corăbii vikinge, suple, rapide, acţionate şi cu vele dar şi cu vâsle alunecau pe Nipru şi Volga în căutarea de noi teritorii şi pieţe de desfacere. Vikingii au venit în est, cum se exprimă şi Donald F. Logan, un specialist în istoria vikingilor, atât cu balanţa şi mărfuriile dar şi cu sabia. În funcţie de împrejurări apelau când la una când la cealaltă. Nici măcar pragurile Niprului nu i-au împiedicat, trăgându-şi corăbiile pe uscat până la noi canale navigabile. 
 
”Pentru vikingi experienţa în Europa Răsăriteană s-ar putea să fi fost cea mai reuşită dintre experienţele lor. Pe atunci Marea Baltică era un lac suedez. Mai târziu ea avea să fie numită de greci şi de alţii Marea Varegilor.”, scria Donald Logan în ”Vikingii în istorie”. Vikingii suedezi, cunoscuţi şi ca varegi au fost cei care au deţinut monopolul asupra rutelor estice în lumea vikingă. Din centrele lor din Uppland,Gotland şi Aland au lansat expediţii în zona de astăzi a Rusiei, Ucrainei şi a altor ţări estice, ajungând până la Constantinopol şi poate chiar capitale ale lumii arabe. 
 
Urmele aşezărilor şi mormintelor vikinge în zona  Grobiņa(Letonia) sau Elblag(Polonia) datează încă din secolul al VII lea. Erau probabil, aşa cum arată specialiştii în istoria vikingilor precum Ellis Davidson în lucrări ca ” The Viking Road to Byzantium”, avanposturi comerciale, de unde mai apoi vikingii au lansat expediţii de jaf şi cucerire mai departe către sud şi est. În cronici vikingii suedezi au fost atestaţi pe teritoriul Rusiei actuale în secolul al IX lea de Cronica lui Nestor, care spune că purtau numele de ”rus” şi că au fost chemaţi de neamurile slavilor să îi conducă şi să îi organizeze, varegii suedezi fiind cunoscuţi ca războinici de temut dar şi comercianţi pricepuţi. ”Varegii de peste mare au pus tribut asupra ciuzilor, slavilor, merianilor, vesilor şi crivicilor(n.r. asta se întâmpla în jurul anului 860 dHR). Cei care fuseseră siliţi să plătească tribut varegilor i-au alungat înapoi peste mare şi fără să le mai plătească tribut, au început să se cârmuiască singuri.

Războinici suedezi atacând o navă bizantină FOTO thelosttreasurechest.wordpress.com
 
Dar n-avea niciun fel de legiuri şi au început să se bată între ei. Atunci şi-au spus unii altora: ”Haideţi să căutăm un prinţ care să ne poată conduce şi să ne judece după lege”. Ca urmare s-au dus peste mări la ruşii varegi.(....)Ciuzii, slavii, crivicii şi vesii au spus oamenilor din rândul varegilor : Ţara noastră este mare şi bogată dar nu este rânduială în ea. Veniţi să cârmuiţi şi să domniţi peste noi”, se arată în cronica lui Nestor, elaborată în jurul anului 1113 la o mănăstire din Kiev. Conform aceste cronici vikingii au fost factorul civilizator în zonă şi au întemeiat Novgorodul în 862 şi Kievul în 869, prin Rurik şi Oleg, iar numele dat slavilor răsăriteni, adică ruşi, vine tot de la aceşti vikingi. De altfel sunt şi numeroase scrieri runice(n.r. alfabetul viking), în special pe pietre funerare care  atestă călătoriile nordicilor în zona estică. 
 
Cert este că Rurik şi mai apoi urmaşii săi vor continua să stăpânească o bună parte din ţinuturile slavilor, întemeind şi o binecunoscută dinastie rusească, cea a rurikovicilor. Teritoriile estice stăpânite şi străbătute de războinicii şi negustorii vikingi se învecinau cu teritoriul de astăzi al României, în special cu zona Moldovei dar şi cu populaţiile de vlahi de pe teritoriul acesteia.
 
”Vlahii negri”, războinicii din cetăţile de pământ
 
Aşa cum arată descopririle arheologice, denumite de tip Dridu, de către arheologii D. Şerbănescu sau G. Trohani, teritoriul Moldovei în secolele IX-XI era locuit de o populaţie stră-românească. Din aspectul Dridu se desprind culturile Sântana de Mureş Cerneahov şi Răducăneni pentru teritoriul Moldovei, aparţinând dacilor liberilor, goţilor şi slavilor, grupuri etnice care au dus la formarea şi modelarea etnică a locuitorilor Moldovei prestatale. Populaţia românească era grupată în obşti săteşti, conduse juridic de un sfat al bătrânilor după cum arată şi Mircea Vulcănescu în ”Mitologie românească” dar şi de jupani sau cnezi. 
 
Existenţa unei organizări prestatale este dovedită şi de cetăţile  cu întărituri din lemn şi val de pământ, precum cele de la Răciula, Calfa,Măşcăuţi, Dersca,Fundu Herţii,Tudora sau Horodişte, aşa cum arată şi reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în lucrarea  sa ”Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi: aşezarea de la Fundu Herţii”. Teritoriul locuit de aceste comunităţi romîneşti sau româno-slave pe alocuri era stăpânit de triburile turcice ale pecenegilor în secolele IX-XI şi după aceea a cumanilor un alt trib turcic nomad. Stăpânirea era formală şi se concretiza prin plata unui tribut din partea populaţiilor de pe teritoriul Moldovei, către triburile nomade. Existenţa cetăţilor de pământ dar şi a aşezărilor fortificate arată că anumite comunităţii fie doreau să se protejeze de eventualele jafuri ale călăreţilor nomazi, fie erau centre de rezistenţă.

 Triburi de stepă din sec 10-13 FOTO pinterest.com
 
Populaţiile româneşti, din secolele IX-XII sunt prezente şi în cronici aşa cum arată academicianul Victor Spinei în lucrarea sa ”Moldova în secolele XI-XIV”, poartă numele de valahi iar ţara lor, care făcea parte din aria de stăpânire a diferitelor triburi turcice se numea fie ”Ţara Pecenegilor” fie ”Cumania”. ”Înainte ca pentru regiunea delimitată de Carpaţii Orientali, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră să se adopte denumirea de Vlahia şi Moldova, popoarele vecine i-au atribuit un nume derivînd de la cel al triburilor care în mod temporar au deţinut controlul politic la nordul Dunării de Jos.”, preciza în lucrarea mai sus amintită Victor Spinei. 
 
Vlahii apar ca popor la este de Carpaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor” prin ducele Ramunc şi a sa ceată dar şi ”Welthcronik” a lui Rudolf din Ems din secolul al XIII lea, care vorbeşte despre o ţară a ”vlahilor sălbatici” situată în afara arcului carpatic. Totodată apare denumirea de ”vlahii negrii” sau ”Cumania neagră”, despre care reputatul academician ieşean precizează că ar fi vorba de o culoare care desemna nordul în cronici. 
 
Cu alte cuvinte, negru se folosea pentru ţinuturi nordice şi alb pentru zonele sudice. ”Vlahii negrii„ de altfel sunt războinicii care i-au înfruntat pe mongoli în marea invazie din 1241. Subordonaţi pecenegilor şi mai apoi cumanilor românii de la este de Carpaţi au intrat în contact cu vikingii suedezi stabiliţi în est dat fiind şi apropierea teritoriilor locuite de aceştia. Întâlnirile nu au fost întotdeuna paşnice.
 
Temuţii luptători vikingi versus mercenarii vlahi
 
Vikingii erau războinici de temut. Erau pregătiţi de mici pentru a domina câmpul de luptă în special în lupta corp la corp. În principal erau fermieri, pescari şi comercianţi dar oricând se ivea prilejul intrau cu succes în luptă. Faima vikingilor ca războinici era formidabilă. Sunt descrişi ca bărbaţi foarte voinici, de statură înaltă cu păr şi bărbi de culoare blond-roşcat. 
 
”Nu am văzut niciodată oameni atât de perfecţi din punct de vedere fizic. Înalţi, blonzi şi rumeni. Nu purtau tunici sau caftane, dar bărbaţii aveau o haină care acoperea o parte a corpului lăsându-le un braţ liber pe cealaltă parte. Fiecare bărbat avea un topor, o sabie şi un junghier pe care le ţinea lângă el tot timpul”, îi descria pe vikingii varegi din Rusia,celebrul călător arab Ahmad Ibn Faladan în 922 aflată în vizită la bulgarii de pe Volga. Aceşti războinici care luptau în special pe jos, foloseau arme puternice. În special săbii lungi „groase şi mari, de tip franc”,adăuga Ibn Faladan dar şi topoare de luptă. Se apărau cu scuturi mari din lemn şi întărite cu metal şi piele, pe care desenau scene mitologice sau simboluri nordice. Intrau cu lăncile şi scuturile în diferite formaţii de luptă, cea mai cunoscută fiind ”zidul de scuturi” sau ”capul de mistreţ”. Majoritatea războinicilor vikingi purtau platoşe din piele şi coifuri deasemenea din piele, eventual cu apărători din acelaşi material la gât şi la genunchi, încheieturile braţului sau coate. Doar cei mai bogaţi îşi permiteau coifuri din metal cu apărătoare nazală şi cămăşi de zale. 
 
Erau războinici redutabili care aveau un cult al războiului, susţinut religios şi mitologic. Chiar şi după creştinare, care a fost mai mult formală în majoritatea cazurilor, spiritul războinic a fost păstrat. Vikingii ”rus„ au băgat groaza şi în bizantinii, asediind de două ori Constantinopolul şi pustiind cumplit împrejurimile. În 860, suedezii care se instalaseră în zona Rusiei actuale au plecat cu un convoi de corăbii către Constantinopol. Iniţial doreau să facă negoţ. Văzând că au luat prin surprindere cetatea, au lăsat mărfurile deoparte şi au pus mâna pe săbii şi scuturi. Au băgat groaza în bizantini. ”Vai, mie, văd un trib fioros şi sălbatic care se adună fără teamă în jurul oraşului, pustiind mahalele, distrugând şi prefăcând totul în praf şi pulbere”, se tânguia patriarhul constantinopolitan Photius în 860. 
 
Aceşti temuţi războinici s-au întâlnit pe câmpul de luptă şi cu vlahii negrii sau românii de la este de Carpaţi, din Moldova actuală. Spre deosebire ce concepţia generală că vlahii au fost doar nişte păstori şi agricultori paşnici, mai mult ascunşi prin crânguri şi munţi de invadatori, diferite documente ale vremii îi arată din contră ca mercenari în focul luptelor din zonele estice şi sudice. Ottokar de Styria, îi prezintă ca războinici şi mercenari implicaţi în luptele din Balcani. Se presupune că erau luptători uşor înarmaţi care au deprins înclusiv stilul de luptă al popoarelor de stepă, celor cărora de secole le plăteau tribut. Fără armură şi specialişti în războiul de guerrilă şi hărţuire, valahii erau  luptători apreciaţi. Probabil se foloseau de suliţe, ghioage, securi şi arcuri, fiind descrişi şi mai tîrziu în plin ev mediu ca războinici redutabili. 
 
”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor.”, îi descria pe vlahii din Moldova, Antonio Maria Graziani în secolul al XVI lea.
 
Vlahii, ucigaşii şi aliaţii vikingilor
 
Izvoarele şi descoperirile arheologice arată că într-adevăr vlahii şi vikingii s-au înfrutat pe câmpul de luptă. Un prim document îi arată ucigând un  negustor viking şi pe însoţitorii săi. Povestea este imprimată cu caractere runice pe o piatră funerară de la Sjonhem din insula Gotland. Evenimentele descrise au avut loc probabil la sfârşitul secolului al X lea sau la începutul secolului al XI lea. Un negustor Rodfos a fost ucis împreună cu companionii săi de „vlahii negri„, denumiţi „blakumen”, fiind şi jefuit de bunurile sale. De precizat că negustorii vikingi erau şi războinici de temut şi mergeau însoţiţi de o bandă înarmată, la el din războinici vikingi. 
 
”Etnonimul blakumen reprezintă, potrivit părerii aproape unanime a specialiştilor, o formă scandinavă a numelui vlahilor. Dat fiind că drumul obişnuit al varegilor de pe coastele baltice către Constantinopol trecea de-a lungul litoralului moldovenesc al Mării Negre, este firesc să admintem că românii întâlniţi de Rodfos erau cei ce locuiau la răsărit de arcul carpatic”, arată academicianul Spinei în ”Moldova în secolele XI-XIV”.  
 
Cel mai probabil vikingii au fost surpinşi de o ceată de luptători valahi, măcelăriţi şi lăsaţi fără marfă. Vlahii de pe teritoriul Moldovei, au fost implicaţi şi în războaiele dintre vikingi din est. Mai precis au fost luaţi ca şi mercenari probabil în armata lui Iarizleif sau Iaroslav al Novgorodului. Acesta lupta tot contra unui viking ”rus” numit Burizleif, cunoscut drept Sveatopulk. Participarea vlahilor ca şi bătălia la care au participat este amintită în ”Saga lui Eymund” o cronica scandinavă din secolul al XI lea.  Bătălia a avut loc în 1016 lângă râul Dniepr şi armata lui Yaroslav  a învins. Vlahii sunt pomeniţi însă de un alt izvor nordic o biografie a Sântului Olaf din Norvegia secolului al XIII lea  şi ca mercenari în armata lui Sveatopulk.
 
Vikingii de la Marea Neagră
 
Totodată vikingii au fost atestaţi şi la Dunărea de Jos şi pe ţărmurile Mării Negre. Specialişti precum arheologul Ion Barnea susţin prezenţa războinicilor şi negustorilor nordici la Marea Neagră în secolele IX-XI. Mai precis aceştia cred că drakkarele(n.r. corăbiile vikinge) au acostat în zonă. Dovezile ar fi concentrate în complexul de la Basarabi-Murfatlar, acolo pe pereţii încăperilor din rocă s-au descoperit în special în anii 60 simboluri şi reprezentări vikinge. Totodată în aceeaşi zonă ar fi fost identificate schelete de tip nordic, care ar fi aparţinut vikingilor. 
 
”Ipoteza care susţine că că unele din reprezentările de la Basarabi trebuie atribuite lumii scandinave a fost lansată în repetate rânduri de Ion Barnea şi acceptată de o mare parte a mediului ştiinţific românesc. Ea porneşte de la o serie de dovezi care ar indica o atare prezenţă: mai multe siluete de dragoni dublu-spiralaţi, un desen stilizat de corabie,schelete umane, socotite a  fi de tip nordic, numele propriu Rainpilpe şi patru grafite de labirinturi”, scrie Vladimir Agrigoroaiei în ”Vikingi sau ruşi. Noi cercetări asupra complexului de la Basarabi-Murfatlar”. 
Inscripţiile de la Murfatlar FOTO crestinortodox.ro
 
Totodată specialistul arată că prezenţa vikingilor ridică şi semne de întrebare având în vedere că acest descoperiri nu sunt cunoscute în mediul ştiinţific scandinav. În favoarea teoriei prezenţei vikingilor la Marea Neagră stau dragonii, un motiv frecvent în lumea nordică şi mai ales spiralele îmbrăţişate prezente pe numeroase stele funerare. 
 
Apoi este vorba de labirintul de tip nordic, de numele propriu dar şi de schelete. Vikingii din secolul al X lea  ar fi făcut comerţ pe ruta Constantinopol-Marea Baltică şi ar fi avut loc de popas în zona Gurilor Dunării. Aceste argumente nu sunt considerate însă imbatabile la momentul de faţ, existând şi părerea că ar fi vorba de o prezenţă rusească în zonă, mai degrabă. Prezenţa vikingilor la Marea Neagră rămâne însă un fapt controversat, lăsând piste deschise noilor cercetări.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
citeste totul despre: