Cum au terorizat strămoşii ungurilor Europa: au fost comparaţi cu o pedeapsă divină

Cum au terorizat strămoşii ungurilor Europa: au fost comparaţi cu o pedeapsă divină

Razboinici unguri

Acum mai bine de 1.000 de ani, războinicii unguri au semănat teroare în Europa. Au trecut prin foc şi sabie regiuni întinse din Germania şi Franţa şi au ocupat Pannonia şi Transilvania actuală. Analele vorbesc despre jafuri fără precedent şi o cruzime fără margini.

Ştiri pe aceeaşi temă

Acum aproape 1.300 de ani, Europa se afla încă în evul său cel mai întunecat. Pe ruinele moştenirii latine, noile regate barbare au început să se dezvolte şi să dea naştere unei noi realităţi politice şi a unei noi civilizaţii europene. Fiii lui Carol cel Mare şi urmaşii lor au pus bazele primelor state medievale ale Europei. 
 
Oraşe născute din cenuşa Antichităţii Târzii se ridicau prospere mai ales în zona Peninsulei Italice, în centrul şi sudul Germaniei, dar şi în Regatul Franc. Aceste noi formaţiuni politice au fost nevoite să facă faţă unor invazii devastatoare. Primii au fost vikingii, avarii şi musulmanii. Ultimii care au pârjolit Europa, de fapt ultima pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii, aşa cum spuneau vechii cronicari ecleziastici ai evului mediu întunecat, au fost maghiarii. 
 
Erau triburi sălbatice răsărite din est, călăreţi războinici care i-au dus cu gândul la hunii vechilor legende pe mulţi locuitori ai vechii Europe. Aceşti războinici care atacau din goana calului şi erau maeştri ai războiului de stepă au reuşit să transforme un strigăt de disperare într-o adevărată rugăciune şi au terorizat aproape întreaga Europă timp de aproape un secol.
 
Furia venită din stepele nord-pontice
 
Vechii unguri au fost o populaţie de origine fino-ugrică care, conform cercetărilor arheologice, au locuit încă din secolul al IV lea dHR ţinuturile din zona munţilor Urali. ”În ultima vreme, cei mai mulţi specialişti fixează patria primitivă a fino-ugrilor fie între Volga şi Munţii Ural, fie între Ural şi Obi sau, mai exact, între Ural şi bazinul Tobolului şi Işimului, afluenţi de pe partea stângă a lrtâşului”, preciza Victor Spinei, în lucrarea sa ”Marile migraţii”. Erau vânători, păstori şi războinici nomazi care au început la un moment dat, fără să fie cunoscute cu exactitate cauzele, să migreze către Bashkiria o zonă situată în nordul Mării Negre şi a Caucazului. În aceste teritorii au locuit o bună perioadă alături de triburi turcice, precum bulgarii sau uralo-altaice precum onogurii, primind influenţe din partea acestora.  
 
Ungurii sau maghyar, adică ”copiii pământului”, cum îşi spuneau aceştia, au ajuns maeştrii ai războiului călare, trăgând cu o pricepere ieşită din comun cu arcul din goana calului. Totodată trăiau împărţiţi în triburi şi aveau un aspect turcic şi pe alocuri mongoloid, ca urmare a influenţelor etnice suferite în timpul migraţiilor. ”Trăsăturile rasiale turanoide, uraliene şi pamiroide (n.r. - din zona Pamir, munţi din Asia centrală) s-au dovedit a fi specifice pentru vîrful ierarhiei, iar cele mediteranoide, nordice şi pamiroide pentru stratul mijlociu. Masa populaţiei comune se caracteriza prin varietatea tipurilor, fiind dominată de componentele mediteranoide şi nordice, urmate de acelea cromagnoide. Aceste diferenţieri se datorează, desigur, fenomenelor de metisaj produse încă în momentul staţionării ungurilor în regiunile est-europene, continuate şi poate chiar amplificate o dată cu stabilirea în bazinul mijlociu al Dunării”, arăta Victor Spinei. Se îmbrăcau în piei de animale şi aveau un trai determinat de ocupaţia lor de bază, păstori în special de vite. Războinicii mergeau călare, iar familiile erau duse în căruţe care urmau tribul în marile migraţii. 
 
”Ei nu aveau case făcute de meşteri, ci numai corturi pregătite din scoarţă. Mâncau carne, peşte, lapte şi miere şi aveau multe vite. Se îmbrăcau cu blănuri de samuri şi de alte animale sălbatice”, scria Anonymus în ”Faptele Ungurilor”. Era o viaţă dusă în corturi, căruţe iar copiii creşteau în şeile cailor. Cert este că de-a lungul secolelor aceşti războinici călare au început să migreze masiv către Europa Centrală. Împinşi din zona Uralilor de alte neamuri, ungurii au ajuns în 830 dHR în zona Donului. Au făcut o confederaţie de şapte triburi conduse de o căpetenie militară, în maghiara veche, gyula, şi care se numea Almus. Simbolul acestei unificări a fost purtat de fiecare războinic. Mai precis 7 cozi împletite, iar restul capului ras. Sub conducerea lui Almus aceşti feroce arcaşi călare au plecat mai departe, devenind o forţă de temut. 
 
De altfel maghiarii au fost şi aliaţi ai bulgarilor contra bizantinilor, ajutându-i să obţină o victorie zdrobitoare împotriva împăratului Necifor I Genikos. La un moment dat însă, în stepele Mării Negre, ungurii intră în conflict cu pecenegii. Sunt înfrânţi şi au migrat între zona dintre Nistru şi Prut. De acolo în anul 896 d Hr au trecut pasul Vereste şi au intrat în Europa Centrală. Au ocupat Pannonia sub conducerea noului lor ”gyula” numit Arpad. ”Au străbătut sălbăticia pannonilor şi avarilor şi au căutat hrana zilnică pescuind şi vânând”, scria cronicarul german Regino de Prum despre venirea ungurilor în Europa Centrală. Aici maghiarii s-au războit cu neamurile slave, bulgăreşti şi valahe care locuia Pannonia, reuşind să se impună în zonă. Au cucerit inclusiv şi Transilvania ocupată de vlahi şi slavi. Din acel moment Europa centrală şi vestică urma să intre în vizorul acestor războinici şi urma să sufere ultima mare invazie a veacurilor întunecate. 
 
Chemaţi ca aliaţi, au venit pentru jaf şi pradă
 
Cercetările istorice asupra analelor şi cronicilor vremii arată că de fapt ungurii au fost chemaţi ba de liderii germani ca mercenari contra rivalilor din Italia, ba de moravi (cehii şi slovacii de astăzi) contra francilor răsăriteni. Prima dată se spune că au fost chemaţi de regele Ratislav al Moraviei în 862 d Hr contra francilor răsăriteni. Apoi Arpad şi războinicii săi au fost folosiţi de regele Arnulf al Regatului Frac de Răsărit împotriva regelui Italiei. Acest lucru se întâmpla în 899 dHR. În schimbul ajutorului i-ar fi lăsat să ia în stăpânânire teritoriilor ocupate. Ungurii au năvălit asupra nordului Italiei şi l-au învins pe regele Berengar în bătălia de la râul Brenta şi au jefuit cumplit regiunile învecinate. Totodată, acelaşi Arnulf îi foloseşte pe unguri pentru a ataca regatul Moraviei Mari. 
 
Ungurii ajung în urma acestor incursiuni stăpâni în bazinul Dunării, iar regele Arnulf pierde controlul asupra lor. Este de altfel criticat de cronicarul Reginald din Prum pentru decizia de a-i fi folosit şi de a le arăta bogăţiile şi posibilităţiile Europei Centrale. În Pannonia, aşa cum arată cronicile din Fulda, ungurii au făcut prăpăd, măcelărind şi jefuind tot ce le-a ieşit în cale. ”Au omorât deopotrivă bărbaţi şi femei bătrâne şi au mânat femeile tinere singure ca pe vite pentru ca să-şi satisfacă poftele şi au redus transformat totul într-un deşert”, se arată în Analele din Fulda. Aceste evenimente aveau loc totuşi în 894 d HR şi există şi alte variante privind venirea ungurilor în Pannonia. Acesta era însă doar începutul dezastrului pentru Europa, iar folosirea lor ca mercenari a fost pretextul cel mai potrivit pentru Arpad pentru a începe o serie de atacuri sălbatice asupra centrului şi vestului Europei. După ce au ocupat câmpiile mănoase ale Pannoniei şi o partea a Transilvaniei, ungurii au plecat pe cont propriu. 
 
Germania şi Italia, trecute prin foc şi sabie
 
După 899 d HR războinicii lui Arpad au început asaltul asupra Europei. Prima victimă a fost regatul moravilor (n.r. Cehia de astăzi). Acest regat a fost cucerit şi distrus de unguri. ”După moartea lui Svatopluk I, fii lui au trăit în pace un an, după care au izbucnit cearta şi rebeliunea şi ei au pornit războiul civil unul împotriva celuilalt, iar ungurii au venit şi i-au distrus cu totul”, scria Constantin Porfirogenetul în ”De administrando imperio”. A urmat apoi Slovacia, iar hoardele au pătruns în Germania de astăzi, dar şi în nordul Italiei. Jumătate de secol ungurii au terorizat Europa. În 899 d Hr jefuiesc cumplit Treviso, Vicenza şi Verona. Fapt ce l-a determinat pe regele Berengar să facă pace cu ei pe 15 ani, contra unor bogate subsidii. Între 907 şi 910 d Hr ungurii au trecut prin foc şi sabie Germania, bătându-i pe franci în trei mari bătălii, la Pressburg, Eisenach şi Augsburg. În 915 dHr jafurile continuă şi ungurii ajung până la Bremen. 
 
Apoi, în 919, după moartea împăratului Conrad I al Germaniei, fac praf Saxonia, Lotharingia şi toată Francia Occidentală. Până în 925 d Hr, hoardele maghiare ajung să atace şi estul Franţei, jefuind Basel, Alsacia, Burgundia şi Provence. În schimbul perioadelor de scurtă linişte şi pentru a opri teroarea, ungurii cereau o adevărată ”taxă de protecţie”. Numai o parte a tributului ajungea până la 375 de kilograme de argint, la care se adăuga prada obţinută în aceste campanii. În 910 d Hr ungurii îl înving pe Ludovic cel Tânăr al Germaniei la Lechfeld, iar Europa era la cheremul lor. Nu exista o forţă suficient de puternică pentru a-i învinge. Cronicarul german Reginald de Prum spune că oştile în mare parte pedestre ale francilor, germanilor sau moravilor nu puteau face faţă iureşului călăreţilor maghiari. Lansau asupra inamicului o ploaie de săgeţi din goana cailor, foloseau retragerile simulate şi erau aproape imposibil de prins într-o încleştare corp la corp. Totodată dezbinarea dintre diferitele facţiuni şi regate germane, france şi italiene le făceau pradă uşoară în faţa ungurilor.
 
”Doamne, apără-ne de furia maghiarilor”
 
Invazia şi jafurile maghiarilor au fost o adevărată traumă asupra Europei. Pe lângă faptul că liderii şi regii diferitelor regate europene erau obligaţi să plătească sume importante pentru păcii instabile şi de scurtă durată, ungurii veneau şi atacau brusc jefuind oraşe, sate şi regiuni întregi după bunul plac. O rugăciune frecventă în mănăstirile şi bisericile din Germani, nordul Italiei sau estul Franţei era ”Doamne, apără-ne de furia maghiarilor”. Totodată jafurilor şi atacurile brutale ale călăreţilor războinici au impresionat atât de mult populaţia, încât clericii credeau că sunt cavalerii Apocalipsei şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii. ”Nu este puterea lor, a maghiarilor, care le aduce aceste succese, ci voia lui Dumnezeu”, scria Liudprand din Cremona, un cronicar contemporan al evenimentelor şi dădea inclusiv un citat din profetul Ieremia care anunţa acest dezastru. ”Păziţi-vă, căci vă voi aduce un popor de departe, un popor vechi, un popor a cărui limbă nu o veţi cunoaşte, şi nu veţi şti ce spun. Tolbele lor vor fi ca un mormânt deschis. Sunt toţi viteji. Şi vă vor mânca grâul şi pâinea şi vă vor devora fiii şi fiicele”, cita acesta din vorbele profetului biblic. 
 
Raiduri ucigătoare din Franţa şi până la Constantinopol
 
Regii Germaniei au încercat să se mobilizeze împotriva ungurilor, sătui de atacurile şi jafurile aproape anuale. Statele germane plăteau tribut ungurilor în schimbul păcii, nu totdeauna respectate, de mici facţiuni maghiare. În 933 dHr, stăpânul Imperiului Franc de Răsărit a refuzat să le mai plătească tributul. A reuşit să organizeze o alianţă a statelor germane şi a plecat la război contra ungurilor. Concentrându-se pe cavalarie, împăratul Henric I Păsărarul a reuşit să-i bată în 933 d Hr pe unguri la Mersenburg. Nu a fost însă o victorie decisivă, dar era un pas important pentru germanii şi francii care au asistat atâtea decenii neputincioşi la atacurile maghiarilor. Ungurii au continuat însă jafurile. După ce au fost învinşi în vest au lansat o serie de atacuri către est. Atacă în forţă pe bulgari, şi în colaborea cu pecenegii jefuiesc cumplit Tracia, ajungând până la porţile Constantinopolului. Iau mulţi prizonieri şi o pradă uriaşă. Speriate, autorităţile bizantine plătesc un tribut uriaş ungurilor pentru pace. Războinicii unguri se întorc atunci din nou către vest. Începând cu 935 dHr, adică la doi ani de la înfrângerea de la Mersseburg, atacă cu furie Aquitania şi Bourges în estul Franţei, apoi revin la provinciile germane, făcând prăpăd în Suabia şi Franconia, incendiind inclusiv mănăstirea de la Fulda. 
 
Noul rege Otto I reuşeşte să-i respingă către Lotaringia, iar coloanele de războinici maghiari se îndreaptă către Franţa. Jefuiesc de la Namur, oraşul Sens, unde dau foc abaţiei Sfântul Petru şi până la Orleans. După aceea ungurii pleacă pe cursul Loarei, jefuisc Valea Loarei şi distrug oraşul Tournus. După ce se satură de prădat Franţa, ungurii pleacă către Italia. Intră în Lombardia, acolo unde Hugh al Italiei, pentru a scăpa de ei, îi trimite în sud. Ungurii trec prin foc şi sabie Peninsula până la Capua, jefuind regiunile Napole, Benevento, Sarno şi Montecassino. Călugării de la marea mănăstire de la Montecassino le oferă toate comorile lăcaşului pentru a nu fi ucişi. În 938 dHR revin după pradă în Germania, iar apoi îl ajută pe Hugh al Italiei să se răfuiască cu rivalii săi. În cele din urmă războinicii unguri ajung în 942 d HR până în Califatul de Cordoba. O întreagă Europă era terorizată de atacurile repetate, foarte brutale şi prădalnice. 
 
Sfârşitul terorii, masacrul de la Lechfeld
 
Cu toate aceste suferinţe de pe urma invaziei maghiare, insurgenţii şi regii din Europa nu şi-au învăţat lecţia. Îi chemă frecvent pe unguri în ajutorul lor contra rivalilor, ştiind că aceştia dintâi sunt nişte aliaţi de temut. Profitând de aceste chemări şi alianţe, ungurii continuă să jefuiască şi să ceară tribut. Otto I noul rege al Germaniei din dinastia saxonă, încoronat în 936 dHR, a decis să pună capăt prădăciunilor. Construieşte fortificaţii pe tot teritoriul Germaniei şi începe să se concentreze mai mult pe cavalerie şi strategii contra războiului de stepă practicat de unguri. Încearcă totodată să unească toate forţele din regat împotriva inamicului comun. De altfel dezbinarea şi lupta pentru putere a feudalilor a facilitat jafurile ungurilor. În anul 955 dHR însă, la Lechfeld, Otto I a pus capăt raidurilor maghiare printr-o victorie uluitoare. 
 
Cu o oaste bine pregătită şi echipată, învăţată deja cu stilul de luptă al maghiarilor, cu o cavalerie consistentă înzăuată, Otto I a distrus oastea maghiară. Se spune că doar 7 oameni au mai scăpat cu viaţă din armata maghiară. Înfrângerea a fost atât de grea încât ungurii au încetat raidurile în Europa. ”În mare pericol, Otto şi oamenii săi au umilit pe unguri într-o confruntare plină de cruzime, o bătălie în care ducele Conrad şi-a pierdut viaţa alături de mulţi alţii”, se arată în ”Annales Quidlinbergenses”. După aceast moment de cotitură, ungurii s-au sedentarizat şi au preluat modelul feudal german. Totodată creştinismul a pătruns în rândurile maghiarilor, iar Ungaria a devenit un stat feudal puternic în centrul Europei.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 
 
citeste totul despre: