Cum au apărut, cu adevărat, ungurii? Au schimbat o rugăciune prin teroare, îşi spuneau „copiii pământului”, beau sânge de cal şi erau buni arcaşi călare

Cum au apărut, cu adevărat, ungurii? Au schimbat o rugăciune prin teroare, îşi spuneau „copiii pământului”, beau sânge de cal şi erau buni arcaşi călare

Carele în care maghiarii îşi duceau întreaga avuţie în timpul migraţiilor FOTO wikipedia.org/detaliu din tabloul ”Sosirea ungurilor” deArpad Feszty

Triburile maghiare au făcut parte din penultimul val de migraţii ale popoarelor de călăreţi războinici stârniţi din stepele estice. Specialiştii arată că erau nomazi şi că erau experţi ai trasului cu arcul din goana calului. Maghiarii sunt descrişi şi de cronicarii contemporani sosirii lor în Europa.

Dacă începând cu secolul al VIII-lea şi până în secolul al X-lea, în cele mai multe mănăstiri vest-europene s-a auzit rugăciunea ”Apără-ne, Doamne, de furia normanzilor!”, la sfârşitul secolului al IX lea, rugăciunea a devenit mai ales în centrul şi estul Europei cu ”Apără-ne, Doamne, de furia ungurilor!”. Şi asta după ce, în anul 895, triburi de călăreţi războinici au trecut în Bazinul Carpaţilor şi, odată cu anul 900, au trecut Europa prin foc şi sabie. 
 
Iuţi şi experţi în mânuirea arcului din goana calului, aceşti războinici de elită în lupta călare au jefuit, zeci de ani, de la est la vest, bătrânul continent, fără ca cineva să le poată sta împotrivă. Au bătut până şi la porţile Constantinopolelui sau ale domeniilor papale. 
 
Ei îşi spuneau magyari, dar, mai târziu, au căpătat şi numele de unguri. Specialiştii au studiat, de-a lungul timpului, originea acestor războinici de stepă şi au ajuns la o serie de concluzii. Totodată, despre maghiari sau unguri ne vorbesc şi vechile cronici, scrise cu mâna tremurată în special de cronicarii germani, care aşteptau în orice clipă să apară la orizont călăreţii ce-şi ziceau ”copii pământului”.
 
Ungurii, descedenţi ai lui Noe
 
Ca orice popor, maghiarii au o poveste sau o legendă despre originile sale. Legenda a fost perpetuată ca un fapt credibil şi adevărat de cronicarii medievali de origine maghiară. Astfel, maghiarii spuneau despre ei că se trag din Magog, un personaj biblic, fiul lui Iaphet şi nepot al lui Noe, care locuia în stepele nord-pontice. De aici s-ar trage şi numele de maghiar, dar şi originea acestui popor.
 
Totodată, vechii cronicari maghiari credeau în mod fals că hunii sunt înaintaşii ungurilor, având ca strămoş comun pe acest Magog. ”Primul rege al Scithiei a fost Magog, fiul lui Iaphet, şi poporul acela s-a numit moger, după regele Moger. Şi din viţa acestui rege se trage prea vestitul şi prea puternicul rege Athila[...]. După un lung timp însă, din neamul aceluiaşi rege Magog s-a născut Ugek, tatăl ducelui Almus, din care-şi trag originea ducii şi regii Ungariei”, scria Anonymus, secretarul regelui Bella al III lea (n.r. cel mai probabil), în cronica sa ”Faptele ungurilor”. 
 
Tot Anonymus precizează că maghiarii, neamul lui Magog, trăiau în ”dentumoger”, adică în zona râului Don, fiind numiţi şi maghiarii de pe Don, trăind, aşa cum arată cronicarul maghiar, într-un ţinut mlăştinos bogat în samuri. Personajul Magog apare, însă, ca strămoş mitic abia după creştinarea ungurilor. Triburile maghiare păgâne, aşa cum arată academicianul şi istoricul Victor Spinei, practicau şamanismul. Cel mai probabil, cerbul sau vulturul reprezentau animale totemice sau chiar strămoşi mitici pentru maghiari. Cel puţin asta o dovedeşte şi o altă versiune a legendei privind originea maghiarilor. În timp ce erau la vânătoare, fraţii Hunor şi Magor întâlnesc un cerb alb magic, care-i călăuzeşte dincolo de ”bălţile Meotide” până în zona Levediei, descoperind marile stepe. Totodată, în mitologia maghiară era întâlnit copacul vieţii şi o formă a zeiţei-mamă.
 
Triburi formate în zona Uralilor
 
Dincolo de legendă, însă, triburile maghiare au o origine istorică bănuită de specialişti mai ales în urma cercetărilor istorice şi arheologice. Aceştia au locuit, începând cu secolul al IV-lea d Hr, teritorii din zona munţilor Urali, fiind o populaţie ce vorbea o limbă fino-ugrică.  
”Ungurii descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, care, la rândul lor, alcătuiau o branşă a populaţiilor de limbă uralică. Fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală a maghiarei au fost preluate din limbile fino-ugrice. Şi, mai precis, din cele ugrice”, scria academicianul Victor Spinei, în lucrarea sa ”Marile migraţii”. Locul de origine a acestor triburi maghiare, înainte de a poposi în stepe Mării Negre sau în zona Panoniei, este doar bănuit prin prisma cercetărilor arheologice. Se crede, însă, că aceştia locuiau în zona Uralilor la limita dintre Europa şi Asia. 
”În ultima vreme, cei mai mulţi specialişti fixează patria primitivă a fino- ugrilor fie între Volga şi Munţii Ural, fie între Ural şi Obi sau, mai exact, între Ural şi bazinul Tobolului şi Işimului, afluenţi de pe partea stângă a lrtâşului. Încercările de a identifica pe strămoşii ungurilor cu purtătorii unor culturi corespunzătoare epocii bronzului şi a fierului (Volosovo, Andronovo, Lomovatovo etc.) sînt departe de a putea fi dovedite, rămînînd în perimetrul simplelor ipoteze”, adăuga Victor Spinei. Cu alte cuvinte, maghiarii sunt neamuri uralice, din ramura fino-ugrică, care au ocupat, încă din secolul I î Hr, zona Uralilor  şi a stepelor vest-siberiene. 
 
Războinici maghiari FOTO pinterest.com
 
La un moment dat, din motive puţin cunoscute, au început să migreze către sud în special în Bashkiria o zonă situată în nordul Mării Negre şi a Caucazului. Aici au locuit alături de triburi turcice, în special alături de bulgari, dar şi de uralo-altaici, precum hunii sau onogurii. Alţi orientalişti susţin că originea maghiarilor nu este uralică ci central-asiatică cunoscută drept Câmpia Turanică.
 
Oameni mici de statură cu părul împletit în şapte cozi
 
Ca aspect, vechii maghiari erau consideraţi de specialişti de statură mică sau medie, cu trăsături turcice sau uralice, pe alocuri mongoloide. Cel puţin asta arată descoperirile arheologice. ”Trăsăturile rasiale turanoide, uraliene şi pamiroide (n.r. - din zona Pamir, munţi din Asia centrală) s-au dovedit a fi specifice pentru vîrful ierarhiei, iar cele mediteranoide, nordice şi pamiroide pentru stratul mijlociu. Masa populaţiei comune se caracteriza prin varietatea tipurilor, fiind dominată de componentele mediteranoide şi nordice, urmate de acelea cromagnoide. 
 
Aceste diferenţieri se datorează, desigur, fenomenelor de metisaj produse încă în momentul staţionării ungurilor în regiunile est-europene, continuate şi poate chiar amplificate o dată cu stabilirea în bazinul mijlociu al Dunării”, preciza Victor Spinei. Totodată, se precizează că după plecarea din zona Donului, ungurii obşnuiau să poarte capul ras, lăsând doar către spate şapte cozi împletite, ca semn al legământului încheiat între cele şapte triburi angrenate în migraţie către bazinul Carpaţilor.
 
Nomazi şi războinici călare
 
Specialiştii, dar şi vechii cronicari maghiari arată că populaţiile maghiare erau nomade formate din crescători de vite care nu cultivau niciodată pământul. Trăiau, practic, din creşterea vitelor, dar, mai târziu, şi din jaf. Specialiştii arată că au învăţat traiul nomad chiar de la turcici, lângă care au locuit în Bashkiria şi, mai apoi, în zona Donului.
 
”Vecinătatea sau chiar convieţuirea cu bulgarii, başchirii, chazarii si alte comunităţi turanice, ori, eventual, chiar fuziunea cu uncie dintre ele explică influenţa profundă pe care aceste etnii au exercitat-o asupra ungurilor, atît din punct de vedere al modului de trai şi al organizării social-politice, cît şi în sfera lingvistică”, preciza Spinei. Cronicarul lui Bela al III lea în ”Faptele Ungurilor” detaliază şi mai mult modul de trai al acestora. 
 
Invazia maghiarilor FOTO epicworldhistory.blogspot.com
 
”Ei nu aveau case făcute de meşteri, ci numai corturi pregătite din scoarţă. Mâncau carne, peşte, lapte şi miere şi aveau multe vite.Se îmbrăcau cu blănuri de samuri şi de alte animale sălbatice”, scria cronicarul maghiar. Specialiştii spun că principala avere a triburilor maghiare erau caii şi vitele, pentru care căutau păşuni întinse. La fel ca mongolii sau hunii, maghiarii creşteau în şaua calului. De multe ori, acolo mâncau, dormeau şi, mai ales, purtau război. De altfel, războinicii maghiari erau înmormântaţi cu tot cu cal. De multe ori, în călătoriile îndelungate prin stepă, beau sângele cailor, dacă rămâneau fără apă, obicei întâlnit şi la huni, dar mai ales la mongoli. 
 
Cronicarul-călugăr german Reginaldo de Prum, contemporan cu invaziile maghiare în Europa, arăta că luptătorii unguri sunt foarte pricepuţi în mânuirea arcului. Trăgeau precis din goana calului şi foloseau strategia retragerilor simulate. Puteau chiar şi în retragere să arunce săgeţi cu precizie din întoarcere. Atacurile se desfăşurau în viteză, evitând luptă îndelungată corp la corp. Ca armament mai foloseau, aşa cum arată descoperirile timpurii, săbii curbe şi uşoare. Totodată, ungurii au dat o atenţie deosebită prelucării metalelor, după cum arată săpăturile arheologice efectuate în bazinul Dunării. În special prelucrau obiecte de podoabă şi de harnaşament.
 
Maghiari sau unguri
 
Triburile acestea au fost cunoscute sub două denumiri, de-a lungul istoriei. Iniţial, maghiari şi apoi unguri. Se pare că ei îşi spunea maghiari. Maghiar ar însemna ”copiii / oamenii pământului” şi arăta caracterul nomad al acestor populaţii. Mai precis, Magy, de origine ugriană, ar însemna pământ, iar ”ar” ar fi ”om” sau ”fiinţă”. De altel, sub denumirea de maghiari sunt cunoscuţi şi în primele cronici care-i atestă. Al-Madjghariyya le spune şi geograful arab Ibn Rusta, în secolul X. Al-Bakri, un alt cronicar arab, pomeneşte acelaşi nume de maghiar.
 
 Călăreţ ungur( în partea de jos a imaginii) ascuzându-se de o patrulă germană FOTO Angus MacBride
 
Tot în secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin VII Porphyrogenetul vorbeşte de clanul Megere. Totodată, începe, odată cu secolul al IX lea, să apară în cronici şi denumirea de unguri ataşată acestor populaţii, în special în 862, în cronica Annales Bertiniani. Acest nume de ungur ar venit de la triburile onogurilor, spune Victor Spinei, un popor turcic alături de care ar fi trăit ungurii în estul Europei şi au ajuns să fie confudaţi cu aceştia. Mai există o variantă care explică că, de fapt, unguri înseamnă ”zece săgeţi” în limba maghiară veche, adică zece triburi unite. Şi anonymus vine cu o explicaţi şi spune că maghiarii s-au numit ungurii după ce au cucerit castrul Hung, în nordul Pannoniei. 
 
Ungurii împărţiţi în şapte triburi
 
Specialiştii arată că ungurii sau maghiarii au avansat în stepe le nord-pontice sub presiunea altor neamuri. Au ajuns în zona Donului ş,i mai apoi, după un atac nimicitor al pecenegilor, triburile maghiare s-au dispersat şi au ajuns să locuiască în zona numită Atelkuzu, adică ţara dintre râuri, identificată de istorici cu zona dintre Nipru şi Prut sau Nistru şi Prut. Mai este o accepţiune prin care Atelkuzu ar fi fost situată între Don şi Doneţ.
”Între ţara Bulgarilor şi ţara Esgal, cari sunt tot din bulgari, este hotarul maghiarilor. Şi aceşti maghiari sunt un neam de turci. Şi conducătorul lor cu 20,000 de călăreţi. Şi pe acest conducător îl numesc kende şi acesta e numele stăpânului lor celui mai mare. Şi pe acel conducător, care orândueşte treburile, îl numesc djele, iar maghiarii fac ceea ce porunceşte djle”, explica persanul Gardizi, în cronica sa ”Podoaba Istoriilor“. 
Aşa cum pomenea persanul, căpetenia maghiarilor s-ar fi numit „kende„ sau ”kemle” şi era mai mult un lider sacru care împărţea puterea cu un comandant  militar numit ”gyula”. După cum arată majoritatea specialiştilor odată ajunşi în Atelkuzu este atestată, în special de împăratul Constantin al VII lea Porphirogenetul, împărţirea lor distinctă în şapte triburi numite Jenő, Kér, Keszi, Kürt-Gyarmat, Megyer, Nyék and Tarján, conduse de şapte căpetenii Álmos, Előd, Ond, Kond, Tas, Huba şi Tuhutum. Almos, cel care a întemeiat dinastia Arpadiană, a fost ales comandat suprem, iar în secolul al IX-lea a început cucerirea Panonniei şi, mai apoi, raidul asupra Europei. Triburile erau conduse de o aristocraţie tribală, care beneficia de turme numeroase şi de mai mulţi cai. Totodată, această artistocraţie avea şi strămoşi mitici.
 
Jurau bând sânge
 
Un alt aspect intersant scos la iveală de cronici este modul în care căpeteniile maghiare parafau înţelegerile. Erau un jurământ de sânge, după cum arată cronica lui Anonymus. Cele şapte căpetenii s-au legat prin jurământ reciproc, dar şi faţă de Almos că vor respecta autoritatea sa, dar şi uniunea tribală constituită. ”După o datină păgână, vărsându-şi propriul lor sânge într-un vas ratifică jurământul pentru ducele Almus”, scria cronicarul maghiar. Practic, au băut sângele amestecat în acel vas, fiecare căpetenie, pentru a întregi jurământul. 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 
citeste totul despre: