Tanti Medena, ultima bocitoare din Bistriţa-Năsăud, care plânge morţii în versuri făcute pe loc: „Am cântat odată un beţiv de s-o cântat tătă casa!“
0
Medena Bota (74 de ani), din localitatea Nepos, a rămas ultima bocitoare de profesie din zona Bistriţei. Tanti Medena nu doar că boceşte morţii de sare cămaşa de pe ea, dar ea compune versurile direct la căpătâiul răposatului, fără să se pregătească dinainte.
De sute de ani, morţii din Bistriţa-Năsăud sunt conduşi pe ultimul drum în versuri realizate cu măiestrie de femei bătrâne care au făcut din bocit o meserie. Preoţii spun că acest obicei ajută familia să se împace cu ideea despărţirii, în timp ce etnologii vorbesc despre evitarea unor „blesteme“.
Tanti Medena Bota (74 de ani) este o femeie simplă din satul bistriţean Nepos, care toată viaţa a muncit pământul şi a bocit morţii. Acum, a rămas singura bocitoare de profesie din zona Bistriţei.
A moştenit „talentul“ de la mama sa, care a fost tot bocitoare în sat. Ceea ce are tanti Medena aparte este faptul că îşi compune versurile pe loc, la capul mortului.
„Câteodată am chef, câteodată n-am“
O găsim în căsuţa ei din Nepos, meşterind la o ie tradiţională. Rămasă singură după ce copiii i-au plecat în Spania, iar soţul i-a murit în urmă cu câţiva ani, Medena Bota îşi omoară timpul brodând costume tradiţionale.
Veselia de pe chipul său este parcă în ciuda jalei şi a durerii pentru care este renumită în comunitate. Femeia spune că şi-a „construit“ acest renume de bocitoare încă din tinereţe, jelind morţii de aproape jumătate de secol, deşi în cele mai multe zone din Transilvania doar femeile trecute de o anumită vârstă pot să plângă mortul în versuri.
„Dacă merg să plâng un mort, îmi vin pe loc versurile, pe moment le fac! Niciodată nu mă duc cu ele făcute de acasă. Nu există moarte în sat pe care să n-o fi plâns! Câteodată am chef, câteodată nu am. Se întâmplă să nu am inspiraţie pentru versuri, însă asta se rezolvă îndată ce ajung în faţa copârşeului. Mă pun lângă mort şi cânt de sună! Vine de la sine. Am cântat un beţiv de s-o cântat tătă casa“, dezvăluie tanti Medena.
Femeia spune că merge doar la oamenii pe care îi cunoaşte, însă cum în comunitatea în care îşi duce zilele toată lumea se cunoaşte, iar ea îi ştie pe toţi „de câţi bani îs“ îi taxează în funcţie de posibilităţi. Este chemată de oamenii din zonă atât la jale, cât şi la bucurie, femeia arătându-şi măiestria într-ale versurilor şi la nunţi, unde strigă găina (n.r. – obicei păstrat la nunţile tradiţionale).
Tanti Medena îşi dă seama că şi-a făcut treaba „ca la carte“ atunci când bocetele sale creează emoţie şi le fac pe rudele mortului să se înece în lacrimi. Un astfel de bocet se poate întinde pe 10-15 minute, dar şi pe jumătate de oră, în funcţie de relaţia bocitoarei cu familia răposatului, dar şi de inspiraţie.
Când începe să bocească mortul, toată veselia de pe chipul ei este înlocuită cu tristeţe. Cu puţină concentrare, Tanti Medena îşi intră în rol în doar câteva secunde, iar emoţia pe care reuşeşte să o provoace este surprinzătoare.
Pentru a ne convinge că versurile sunt făcute pe loc, tanti Medena face o demonstraţie „ad-hoc“, îşi cheamă o vecină, o pune să se întindă pe pat, cu mâinile pe piept, şi începe s-o bocească: „Moarte, aici ce-ai cătat / Că nime nu te-o chemat / La nevastă cu bărbat! / Nu ţi-o fost, moarte, milucă / Să o iei pe băietucă?! / Băieţaşii şi bărbatu’ / I-o fost dragi ca sufletu’! / O nevastă ca şi-o cruce / O închis uşa când se duce / Şi-o luat cheia cu ea / Şi-a deschide când a vrea! / Hai, măicuţă, de-aici roagă-te tu cui ti-i ruga! / Roagă-te la clopotar să tragă clopotu’ tare / La fraţi în depărtare / Să vină la înmormântare! / Greu îi păharu’ morţii, / Da’ nu la toţi ominii, / Că unii mor mărgând pe cale, / Alţii cu durere mare. / Unii mor mărgând pe drum, / Alţii vai în pat zăcând.“
Ce spune preotul din Nepos
Bocitoarele sunt chemate la înmormântări pentru a-l plânge pe cel care părăseşte această lume, iar această „despărţire“ se face cu ajutorul unor versuri, al unei poezii făcute special pentru decedat. Aceste strigături conţin în special faptele bune pe care le-a făcut mortul în timpul vieţii. Bocetele implică şi alte detalii despre viaţa acestuia: ocupaţia, câţi copii a avut, modul în care a murit. De asemenea, în cazul familiilor bogate şi cunoscute, bocitoarele pun accent şi pe mărimea neamului şi pe importanţa acestuia.
Vasile Rus, preotul din localitatea Nepos, este unul dintre puţinii care mai militează pentru continuarea acestor obiceiuri, despre care spune că au un rol foarte important pentru familia celui decedat.
„În fiecare comunitate existau astfel de femei cu har şi cu dar, care, în momentul în care avea loc trecerea din viaţă spre moarte, erau prezente lângă mort şi «rememorau» în versuri viaţa celui care a decedat. Aceste femei au un dar, au o chemare de la Dumnezeu“, susţine preotul Vasile Rus.
Fără critici şi reproşuri la adresa decedatului
Acesta mai spune că în cele trei zile cât mortul stă acasă se face treptat trecerea de la viaţă la moarte, iar familia are timp să se obişnuiască şi să accepte această pierdere. „Despărţirea dintre familie şi decedat se face şi prin iertăciunea pe care preotul o rosteşte în ziua înmormântării, dar şi cu ajutorul bocitoarelor. Toate acestea au un rol psihologic de a pregăti familia pentru suferinţa prin care trece odată cu despărţirea de cel drag“, mai explică părintele.
El adaugă faptul că bocitoarele se concentrează pe părţile bune ale mortului, pentru că acesta trebuie să meargă în cealaltă lume împăcat, iar critica şi reproşurile nu-l ajută. „Este o adevărată horă a mortului, care are rolul de a face despărţirea frumoasă“, completează Vasile Rus.
Preotul Vasile Rus
Preotul este de părere că renunţarea la aceste obiceiuri duce la o pierdere a spiritualităţii neamului românesc, dar şi la depresii, întrucât rudele mortului nu reuşesc să suporte cum ar trebui despărţirea. „Nu oricine poate să facă asta, este o chemare specială, este harul Sfântului Duh, care lucrează şi prin credincioşii din biserică“, spune Vasile Rus.
Obicei împrumutat de la romani
Bocitul este unul dintre cele mai vechi obiceiuri ale poporului român, acesta fiind moştenit de la romani. De asemenea, tradiţia este întâlnită atât la ortodocşi, cât şi la catolici şi romano-catolici, după cum dezvăluie etnologul Janeta Ciocan, de la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare.
„Bocitoarele erau femeile bătrâne din sat, angajate ca să jelească mortul. Pentru a putea fi bocitoare, femeile ar fi trebuit să treacă de o anumită vârstă, iar în unele locuri, chiar să fie şi văduve. Ele stăteau lângă mort, de obicei, ziua, în perioada de priveghi, şi în ziua înmormântării, în drumul către cimitir“, explică Janeta Ciocan.
Specialistul etnolog mai spune că literatura de specialitate a adunat puţine bocete „generice“, pentru că majoritatea sunt personalizate, dedicate efectiv persoanei care a murit.
Bocitoarele scoteau în evidenţă legătura dintre mort şi rude, iar dacă nu-l cunoşteau pe cel decedat, mergeau la familie şi îşi făceau o minimă documentare, pentru a le ajuta la compunerea acestor bocete. Se foloseau informaţii despre ocupaţia omului, câţi copii avea şi ce relaţie avea cu copiii şi cu eventuala soţie sau eventualul soţ. Bocetele au, practic, aceeaşi structură, iar pasajele personalizate sunt îmbinate cu câteva formule clasice.
„Se legau de meseria omului, dacă şi-a făcut-o bine, dacă a fost un om bun, dacă era strângător. De asemenea, bocitoarele vorbeau şi în numele familiei. De exemplu, în numele fetei care-şi lua rămas-bun de la mamă. Unele bocete au integrate blesteme, dar nu la adresa oamenilor, ci, de exemplu, la adresa lemnului din care este făcut sicriul“, dezvăluie Janeta Ciocan.
Acest obicei este întâlnit în special în Transilvania, mai ales în zona Munţilor Apuseni şi pe Valea Someşului, şi a fost practicat şi în alte ţări, precum Grecia, însă cu timpul a dispărut.
Nu orice femeie în vârstă poate fi bocitoare
„Mortul trebuie plâns, asta spun bătrânii. Există un blestem care este considerat groaznic în lumea satului: «Să n-aibă cine te plânge!». Să rămâi ultimul din familia ta şi să n-aibă cine te plânge când o să pleci. Se spune că cel care pleacă dincolo neplâns, pleacă nemulţumit. Acest plâns îi arată mortului şi că a fost iubit de către apropiaţi“, mai spune etnologul.
Janeta Ciocan recunoaşte că nu orice femeie în vârstă reuşea să fie bocitoare şi să facă din asta o meserie. Pe lângă vârsta înaintată, femeile aveau nevoie şi de puţin talent nativ şi mult exerciţiu în a crea versuri. Cele mai multe dintre bocitoare au învăţat acest obicei şi au exersat alături de mame, bunici sau de alte rude apropiate. Înainte, acest „serviciu“ era răsplătit cu produse agricole sau alimentare, însă de câteva decenii, plata se face în bani.
Glume macabre lângă mort
„Aproape toate obiceiurile de înmormântare sunt pe cale de dispariţie. Comunitatea Europeană impune realizarea capelelor şi interzicerea păstrării mortului în locuinţă. Aceasta duce la dispariţia tuturor obiceiurilor de înmormântare“, mai explică Janeta Ciocan.
Aceasta arată că, în cele trei zile în care era ţinut mortul în casă, se întâmplau o serie de lucruri care nu se mai întâlnesc astăzi: acesta era spălat, îmbrăcat, pus pe podeaua casei şi nu era lăsat singur. Se făcea o lumânare lungă cât trupul mortului, care trebuia să ardă timp de trei zile, până când omul era coborât în mormânt.
„Noaptea veneau tinerii la priveghi pe care-l transformau într-un moment comic şi sinistru, în acelaşi timp. Aceştia jucau dansuri macabre pe lângă mort şi chiar făceau glume“, susţine etnologul.
Vă mai recomandăm:
REDESCOPERIRE Claudiu Iuşan, biologul Parcului Naţional Munţii Rodnei, a adunat peste 500 de reţete culinare din 30 de comunităţi din Bistriţa-Năsăud şi din Maramureş, bazate pe plante spontane. Supa din bulbi de crin de munte, omleta cu flori de soc sau salata cu fructe de slăbănog sunt câteva dintre preparatele-minune din sânul naturii.
De mai bine de 50 de ani, Floarea Cosmi îşi câştigă existenţa din confecţionarea opincilor. Acestea ajung în vitrinele românilor plecaţi peste hotare, care le preţuiesc ca pe bijuterii sau în picioarele dansatorilor ansamblurilor populare. Deşi are deja 76 de ani, tanti Floarea nu vrea să abandoneze meşteşugul, mai ales că este singurul meşter popular care mai confecţionează opinci.
Se încarcă comentariile...
