FOTO „Lopta-pila“, sportul tradiţional la care se relaxau Avram Iancu şi tribunii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania

Dintr-un document păstrat la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia  aflăm că tribunii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, în frunte cu Avram Iancu, se relaxau la „lopta-pila“. Este vorba de una dintre denumirile sub care este cunoscut jocul tradiţional al românilor-oina, care a intrat după 1989 în categoria sporturilor care „există, dar nu se practică“.

Povestea jocului lopta-pila, practicat de Avram Iancu şi tribunii săi, este spusă de un „copil de mingi“, care avea sarcina „de a aduce lopta la domni“. „Tinerii tribuni a miscarei naţionale în tempul de după ameazi se adunau în troaşul Onu Chitului şi băteau lopta-pila-în care joc erau foarte mulţi dexteri. Noi copii fugeam după loptă şi o aduceam la domni. Iancul era totdeauna între ei şi lua parte. Cei mai dibaci erau Alexandru Tordaşan şi fratele /lui/ Amos, nepoţi ai protopopului Ighian“, se arată în documentul citat de Nicolae Josan, în lucrarea „Românii din Muntii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918“.

„Lopta“ era termenul din zona Munţilor Apuseni pentru minge, iar „pila“ echivalentul său din limba latină. În document se face şi o legătură între jocul tradiţional practicat de tovarăşii lui Avram Iancu şi „iniţierea“ copiiilor în „joaca de-a bătaia“. „Deprinderile de arme a gardiştilor făcuse impresii asupra copiiilor, care începurăm a ne juca de-a bătaia. Văzându-ne Incul jocul el ne /dete /nişte feciori mai mari care să ne conducă la acest joc de arme şi ne formam în gloate cari se combăteau. Goana ce o făcea o ceată împotriva celeilalte de multe ori devenea serioasă şi periculoasă. Că la una i s-a tăiat una bucată de ureche şi pe mine m-a ajuns o peatră în frunte, încât am căzut ameţit la pament. În urma astor feliu de întâmplări s-a pus capăt gloatelor de copii şi cu intrarea iernei neci că se mai putea continua acest joc“, se mai spune în document.

Oina, ciocota, ciurca, hopciu…

Jocul lopta-pila era denumirea locală pentru oină, considerat un sport tradiţional al românilor. De-alungul timpului a purtat denumiri diferite, chiar şi de la un sat la altul. Într-un istoric al sportului postat pe un site de specialitate, oina.ro, se arată că „În ţinutul Blajului, se juca oina sub numele de “lapta-lunga” sau “de-a lunga”, în Moldova se numea “hoina” sau chiar “oina”, ca şi în Muntenia. În Suceava şi Botoşani era cunoscută sub numele de “apuca” sau “ogoiul”. În alte zone se mai numea: “una si fugi”, “baci”, “de-a patru sa stam”, “fuga” (Braşov), “halca”, “hopciu” (Dej), “ojerul” sau “oirul”, “matca-mare”, “pila”, “ticul” (Maramureş, zona Lăpuşului), “ciocota” (Baia Mare), “ciurca” (Sălaj), “de-a lunga” (Dobrogea). În unele locuri oina se juca si de catre fete, sub numele de “oiniţă”.

1763 – prima ştire despre oină

Potrivit sursei citate, prima ştire scrisă despre existenta jocului de oină a fost menţionată de istoricul Nicolae Iorga, în 1763. Informaţia face referire la un preot din Haţeg care, în anii tinereţii, juca cu copiii în curtea bisericii o varianta a jocului de oina, lopta mică. Practicant al sportului ar fi fost şi Ştefan a Petrei din Humuleşti (Ion Creangă), care este amintit în contextul punerii pietrei de temelie la şcoala din Târgu Neamţ, în 1852. Marele povestitor ar fi întârziat la festivitatea organizată cu acel prilej, pentră că „juca pe toloaca cu un băţ şi o minge“ – oina.

Sporturi străine cu care se aseamănă

Cei care au studiat în amănut istoria acestui sport susţin că regulile arhaice de joc ale oinei sunt asemănătoare cu cele din baseball-ul american. Mingea era servită pentru bătaie (halita) de către un adversar, denumit halitor, echivalentul pitcher-ului, servirea eronată în mod repetat fiind de asemenea penalizată. Exista şi un echivalent direct al postului de catcher, denumit ajutor de halitor, iar deosebirea dintre refugiile ogoiului (n.r. denumire a oinei) şi bazele din baseball era doar de poziţionare – la ogoi în linie, iar la basebal în formă de pătrat!.
Potrivit regulamentului, jocul de oină se desfăşoară în aer, pe un teren plat cu o lungime de 70 de metri –linia de margine – şi o lăţime de 32 de metri – linia de bătaie. Echipele au câte 11 jucători. Cele doua reprize ale jocului nu au o durată exactă, depinzând de profesionalismul practicanţilor

Oina, un sport uitat

Concursurile şcolare de oină erau, la început, deosebit de populare printre elevi. Prima competiţie a fost organizată în 1893, când primăria oraşului Bucuresti a amenajat un teren special pentru oină, în actuala Piaţă a Victoriei. Sportul a cunoscut o decădere în anii 1920-1930. După Primul Război Mondial, fascinaţia fotbalului, a boxului, a curselor de cai sau de automobile a pus în umbră oina. De o revenire a interesului pentru acest sport se poate vorbi după cel de-Al Doilea Război Mondial, când comuniştii au adoptat o decizie în favoarea reintroducerii oinei. După 1989, a devenit un sport despre care nu se vorbeşte la televizor, nu prea se scrie prin ziare, nu se povesteşte la o cafea… Altfel spus, un sport care există, dar nu se practică.

„Sport naţional“ este o noţiune dificil de definit, cel puţin în cazul românesc. Dacă s-ar referi la popularitate, atunci ar trebui să vorbim despre fotbal; dacă performanţele ar fi criteriul decisiv, atunci ar intra în joc handbalul, gimnastica sau canotajul; raportarea la tradiţiile sportului modern ar aduce la suprafaţă popularitatea curselor de cai sau a meciurilor de box.Totuşi, oricine a trecut prin şcoală sau a participat la concursuri de cultură generală a auzit despre oină. Pentru mulţi dintre noi, singurul contact nemijlocit a fost proba de aruncare a mingii de oină de la ora de educaţie fizică. Unii, au aflat la timp că „raţele şi vânătorii“ era, de fapt, o tehnică de antrenament pentru oină. (Articol scris de NICU NEAG)