FOTO DOCUMENT Locuri din Alba care amintesc de execuţii şi torturi: tragerea în furcă, zdrobirea trupului cu roata

Pedeapsa zdrobirii cu roata aplicată pentru conducătorii Răscoalei  este reprodusă în gravurile de epocă

Fiecare oraş, târg sau sat mai important îşi avea, în urmă cu câteva sute de ani, locul, călăul, precum şi instrumentele şi armele necesare execuţiilor publice periodice. Pedeapsa capitală se aplica atunci şi pentru fapte oarecum minore: furturi, braconaje, incendieri, violuri, fuga repetată de pe moşia stăpânului.

Locurile unde se punea în practică pedeapsa capitală erau amenajate în pieţe publice, la intrarea în oraşe sau în locuri vizibile situate de-a lungul căilor principale de comunicaţii.

În unele localităţi din Transilvania s-au păstrat până astăzi toponime care amintesc de existenţa în evul mediu a unor locuri de tortură şi execuţie. „În judeţul Alba, se aflã în Alba Iulia un «Deal al Furcilor»,  la Şard o «Poiană a Furcii», între Ighiu şi Bucerdea o «Măgură a Furcii»,  la Sâncel, lângă Blaj, un alt «Deal al Furcilor», iar la Şugag un loc numit «La Furci»” şi cu siguranţă mai sunt multe asemenea toponime în localităţile Transilvaniei“, explică istoricul Gheorghe Anghel.  Prin furcă se înţelegea,  în acea perioadă, ţeapa în care erau traşi condamnaţii şi expuşi trecătorilor până mureau sau putrezeau şi cădeau la pământ.

De la spânzurătoarea din Cetate, la cea de pe „Dealul furcilor“

O primă menţine legată de locul de execuţie din vechiul oraş Alba Iulia avem de la cronicarul Samoskozi. În 1601 a fost prins şi adus în oraş Banul Mihalcea,pentru a fi  torturat şi executat: “iar în cele din urmă trupul Banului Mihalcea a fost aruncat în Alba Iulia, într-o groapă cu pietri în câmpia unde a fost tabăra (lui Basta), lângă Alba Iulia în locul târgului vechi, lângă cetate, de unde l-au scos câinii şi l-au mâncat“, nota cronicarul.

Din lucrarea „Călători străini despre Ţările Române,“ aflăm de  germanul Konrad Iacob Hiltebrand, care a poposit mai mult timp la Alba Iulia în anii 1656 şi 1658. Călătorul notează că,  în incinta  Cetăţii medievale a oraşului(n.r. dărâmată după 1711, din ordinul austriecilor, pentru a ridica fortificaţia ce se păstrează şi astăzi),  se afla o spânzurătoare din lemn, de care atârna în fiecare zi de târg săptămânal câte un român. „Funia de care era spânzurat avea o lungime de un cot. Românii rabdă bucuroşi astfel de supliciu zicând că Mântuitorul lor a fost spânzurat pe cruce, numai să nu fie traşi în ţeapă lucru obişnuit în Transilvania, unde se poate găsi la intrarea în aproape fiecare sat sau târg asemenea bieţi păcătoşi traşi în ţeapă... Trebuie să amintesc un lucru. Când se execută un biet păcătos funcţia de călău este îndeplinită de un ţigan, căci lepădăturile astea de ţigani sunt folosite în Ungaria şi Transilvania la astfel de slujbe. Şi acest ţigan era un atare câne de beţivan încât ducea la cârciumă până şi spada pentru execuţia sau alte instrumente, iar orăşenii, cărora le aparţineau erau nevoiţi să le răscumpere căci după rânduială orăşenii dau acestor gâzi ţigani o asemenea spadă, ţiganii neavând una a lor. Locuitorii (oraşului) se plâng foarte mult de faptul că nu au un călău de meserie, astfel supliciul bieţilor păcătoşi se măreşte mult prin aceşti ţigani lipsiţi de experienţă. Am văzut odată doi români ducându-şi pe umeri ei înşişi ţepele în care să fie traşi, mergând singuri, neînsoţiţi de vreun pastor sufletesc(preot) spre locul de execuţie”, nota călătorul german.

Schimbarea locului de execuţie a condamnaţilor din piaţa vechiului oraş Alba Iulia s-a făcut după 1715. „Locul nou ales, Dealul Furcilor,  se potrivea pentru asemenea manifestări sângeroase. Era în afara oraşului, aproape de o arteră principală de comunicaţii, ce lega oraşul Alba Iulia de podul de peste Mureş din cartierul Partoş la intrarea în oraş dinspre Sebeş,   şi era într-o poziţie dominantă vizibil de la o depărtare de peste un kilometru“, susţine istoricul citat.

Zdrobirea cu roata aplicată pentru capii Răscoalei iobagilor

Una dintre execuţiile cele mai cunoscute,  care au avut loc  pe „Dealul Furcilor“,  a fost cea a capilor Răscoalei de la 1784-1785 : Horea şi Cloşca şi Crişan, în 28 februarie 1785. „Toate sursele documentare indică locul de execuţia pe Dealul Furcilor, o terasă înaltă, situată în partea de sud a oraşului şi Cetăţii. Terasa fiind foarte mare, de circa 1,5 km pătraţi, locul de execuţie nu a putut fi precis localizat decât în urma studierii hărţilor executate de autorităţile militare austriece în secolul al XVIII-lea“, spune istoricul Gheorghe Anghel.

În cazul lor a fost aplicată una dintre cele mai drastice pedepse din codul penal austriac : zdrobirea trupului cu roata. Călău al oraşului era în acea vreme  un ţigan cu nume de principe, Grancea Rakoczy. Unul dintre documentele care ne ajută să reconstituim atmosfera sumbră a zilei de 28 februarie 1785 este scrisoarea unui săpunar din Alba Iulia, Iohan Andreas Maetz,  trimisă fratelui său Mihael, din Sighişoara. Actul scris în limba germană a fost cercetat  de profesorul Cloşca L. Băluţă.  „Delicvenţii au fost transportaţi până la locul execuţiei, sub paza unei trupe de 300 de soldaţi infanterişti şi a unui excadron de husari din Ioscana. Acolo domnul general auditor le-a citit, în public, în limbile germană şi română, sentinţa pentru faptele lor groaznice şi barbare. După aceea Cloşca a fost cel dintâi zdrobit cu roata de jos în sus, până la moarte, apoi Horia, prin intervenţia contelui Iankovitsch a primit , în numele Majestăţii Sale(n.r. Împăratul de la Viena), cele două lovituri de gratie în piept, iar după aceea a fost zdrobit cu roata de jos în sus. După îndeplinirea execuţiei, cele două trupuri au fost tăiate în patru bucăţi, capetele au fost fixate pe casele lor proprii, iar celelalte părţi ale trupului au fost expuse în locurile în care au comis fapte de adevăraţi câini turbaţi fiind fixate pe lângă drumuri spre învăţătura celorlalţi răsculaţi români. Al treilea căpitan de oaste, cu numele de Crişan, s-a sugrumat el însusi în închisoare, sub (poarta) Gărzii principale, în cetate, dar cadavrul lui, a fost târât la locul execuţiei şi tăiat în patru părţi: capul a fost fixat pe casa lui proprie, iar celelalte părţi ale trupului au fost trimise să fie expuse pe marginea drumurilor“, se spune în scrisoarea lui Maetz.

Istoricii care au cercetat psihologia oamenilor evului mediu spun că  erau duri şi dornici de senzaţii tari, iar pentru unii viaţa altora nu avea nici o valoare. Erau vremurile în care meseria de călău era la mare căutare. În multe cazuri se moştenea din tată în fiu. Şi în marile oraşe ale Europei călăul se bucura de favorul oficialităţilor. Avea dreptul să poarte sabie lată, ca şi nobilii şi mantie roşie ca semn distinctiv. Erau şi situaţii în care primea bani şi alte stimulente din partea  condamnaţilor de rang înalt pentru a le scurta suferinţele.(Articol scris de NICU NEAG)

→

Imaginea 1/7: Imaginea supliciului este reprodusă în gravurile de epocă