FOTO Beirut, între luxul oriental şi ameninţarea cu bombe
0
Capitala Libanului e cea mai fermecătoare destinaţie din Asia Mică, dar conflictele din zonele apropiate taie elanul turistic al metropolei mediteraneene.
Dacă în anii '70 spuneai „Plec la Beirut", răspunsul ar fi sunat aşa: „Eşti fericit!". Era vremea când capitala Libanului îşi justifica pe deplin denumirea de Paris al Orientului Mijlociu.
Dacă ai fi făcut-o 15 ani mai târziu, toţi s-ar fi uitat chiorâş la tine: „Eşti nebun? Ţi s-a urât cu viaţa?!". Beirutul s-a zbătut între 1974 şi 1989 într-un război civil înfiorător în care creştinii şi musulmanii au împărţit oraşul în două şi au tras unii în alţii milioane de gloanţe. În 2012, când le-am spus unor prieteni că plec la Beirut, jumătate din faţă li s-a luminat, jumătate a pălit. „Am auzit că e frumos, dar ai grijă!"
Exact cu gândul acesta am călcat, la mijlocul lui octombrie, în cel mai mare oraş din Liban, care adăposteşte două milioane de locuitori, în fapt jumătate din populaţia ţării. Prima impresie a fost OK. Afară erau puţin sub 30 de grade. A doua impresie? Japca taximetriştilor funcţionează şi aici. Pentru un drum de 10 kilometri mi s-au cerut 40 de dolari, sub pretextul că de fapt sunt 35 de kilometri de la aeroport la hotel. Remarcabil totuşi că şoferul, un anume Ali, vorbea fluent atât engleza cât şi franceza, deşi avea vreo 60 de ani. La Beirut însă, după arabă, franceza e a doua limbă, iar engleza e aproape la fel de frecvent vorbită.
Rable lângă limuzine
Libanul a fost sub jurisdicţia Franţei până în 1943 şi asta se vede. Clădirile vechi, dar perfect restaurate, au un aer parizian, iar pe stradă vechile Renault 12, după care s-a creat şi bătrâna Dacie 1300, maşina copilăriei noastre, încă se mişcă. Nu trebuie să credeţi că Beirutul e plin de rable. Una din trei maşini e de lux, Mercedes, BMW, Audi sau chiar Ferrari şi Lamborghini, însă nu-i mai puţin adevărat că la semafor poţi vedea şi modele de maşini despre care credeam că s-au scos demult din circuit.
Oraşul în sine e fascinant prin lumea lui cosmopolită. În Liban sunt 18 ramuri religioase, care au învăţat, după războiul civil, să trăiască împreună. Acum 30 de ani, a vorbi despre religie era un subiect delicat, însă noua generaţie libaneză s-a format altfel. În acest context, nu mai ai de ce să te miri văzând pe stradă adolescente de 18-20 de ani, cu un petec de fustă sub fund, mergând alături de fete acoperite cu hijab, tradiţionala haină arăbească.
Bărbaţii, indiferent de apartenenţa religioasă, sunt în totalitate îmbrăcaţi după stilul european.
Hamra, kilometrul zero al distracţiei
Libanezilor le plac distracţia şi luxul. „Am suferit destul în timpul războiului pentru ca acum să nu ne simţim bine" e mottoul lor. Cluburile şi terasele sunt pline indiferent de ce zi a săptămânii este. Ce-i drept, în Liban se lucrează doar şase ore zilnic, dar sâmbăta e zi nomală de muncă. Asta nu-i împiedică mai ales pe cei tineri să iasă zilnic în oraş, pentru una, două, trei sau chiar mai multe beri.
Punctul zero al distracţiei în Beirut este Hamra, un bulevard străjuit pe stânga şi pe dreapta de magazine, restaurante şi cluburi. Preţurile nu sunt exagerate, dar nici mici. O bere de-a lor, libaneză, Almaza, la 330 ml, costă 5 dolari.
Dolarul este la putere şi orice magazin, de la reprezentanţa Armani şi până la banalul butic din colţul străzii, primeşte moneda americană, şi dacă nu ai bani potriviţi, ca rest ţi se oferă fie tot dolari, fie lire libaneze (1 dolar face 1.500 de lire libaneze).
Distracţia este în floare la Beirut, însă ea generează şi snobism. Destui libanezi, care n-au atât de mulţi bani, se abţin de la diverse lucruri normale pentru a-şi cumpăra un ceas de firmă sau o haină mai scumpă. Lucrurile merg şi mai departe. Unii fac credite împovărătoare ca să-şi ia maşini decapotabile, deşi locuiesc în condiţii deloc selecte. Sistemul bancar îi ajută. La o populaţie de 4 milioane de locuitori, Libanul are 70 de bănci autohtone şi încă vreo 20 străine, iar creditele se dau cu uşurinţă. Salariul mediu e în jur de 1.000 de dolari, dar jumătate din ei se duc pe chirie. Problema locuinţelor e mare la Beirut. Cerere uriaşă, posibilităţi reduse. Rezultatul? Preţuri enorme, care bat, în zone rezidenţiale, spre un milion de euro.
Dacă în Hamra merg amatorii de distracţii hard, cei care preferă stilul chill aleg Corniche. O faleză lungă de câţiva kilometri, dichisită şi presărată cu mici terase cu aer rustic. Punctul principal de atracţie îl reprezintă Rawchech (Stâncile Porumbeilor), două stânci uriaşe sădite în Mediterană. Pe Corniche, preţurile sunt mai mici, lumea e mai modestă. Tineri îndrăgostiţi stau pe bănci şi trag din narghilea, vânzători de porumb fiert şi de castane îşi laudă marfa, bone filipineze plimbă copiii şmecherilor, iar amatorii de jogging se strecoară printre plimbăreţi. N-ai să vezi câine pe stradă, în schimb sunt destule pisici, care-ţi pot tăia calea, şi, surpriză, şopârle.
Nu e glumă,pe trotuarele din Beirut poţi călca pe şopârle, venite probabil din zonele mizerabile, pline de pietre şi buruieni, care pot fi văzute, spre exemplu, între două blocuri de câte 40 de etaje.
Atenţie la atentate!
Cât am stat în Liban, am avut ghinionul de a prinde un atentat. Ultimul fusese în 2008, la doi ani după războiul de 33 zile cu Israelul. La 18 octombrie 2012, o bombă a explodat într-o maşină şi a ucis 9 oameni, a rănit 110 şi a provocat pierderi materiale de 2,5 milioane de dolari. Ţinta atentatului a fost un ministru secretar de stat în Ministerul de Interne a cărui moarte a provocat isterie şi revolte de stradă. A doua zi după atentat am rămas în hotel, deoarece afară se auzeau focuri răzleţe de armă, iar recomandarea a fost să nu ne aventurăm în oraş.
Televizoarele duduiau cu ştiri despre atentat, dar şi cu imagini din centrul oraşului, unde simpatizanţii partidului din care făcea parte politicianul omorât cereau demisia guvernului şi a premierului. Impresia mea a fost că în oraş se instalase panica, dar gazdele susţineau contrariul. „În trei zile se linişteşte totul!"
Şi chiar aşa a fost.
Armata a scos pe stradă TAB-uri şi a înăbuşit revolta, împingând protestatarii spre cartiere. N-aş putea spune ce s-a întâmplat pe acolo, dar dacă vă nimeriţi într-o astfel de situaţie e bine să ascultaţi sfaturile autorităţilor şi să nu faceţi pe eroii. Exceptând acest incident, în Liban n-am avut senzaţia de nesiguranţă. Pe fiecare arteră principală stă cel puţin o patrulă de armată, fie în maşini de teren cu mitraliere postate pe capotă, fie în nişte chioşcuri special amenajate pentru soldaţi. E bine să ai un act de identitate la tine, în caz că te ia cineva la întrebări, dar, faţă de turişti, libanezii manifestă un respect deosebit, ştiind că îndepărtarea acestora nu poate aduce decât izolarea ţării.
Totuşi, am auzit destule persoane plângându-se că instabilitatea din zonă, în special cea din Siria, ţară vecină, şi eternul conflict mocnit cu Israelul, derulat la graniţa din sudul Libanului, taie din potenţialul turistic al ţării.
23 de feluri de mâncare la o masă şi multe artiste în cluburi
Despre Liban nu poţi vorbi fără a face referire la bucătăria tradiţională, cu siguranţă una dintre cele mai rafinate din lume. La o cină festivă, ni
s-au pus pe masă 23 de specialităţi. Le-am numărat, curios să văd până unde duce ospitalitatea culinară a gazdelor. Mâncarea, în restaurante, e servită exclusiv de bărbaţi, care mişună printre mese cu o vitalitate şi o dibăcie surprinzătoare.
Porţiile nu sunt mari, abundă în salate, brânzeturi, măsline şi sosuri, nelipsitul humus, diverse feluri de carne, cartofi, fasole, murături şi inevitabil se termină cu multe, multe prăjituri. Deşi în Liban majoritatea populaţiei este musulmană, la Beirut se bea bine. Vinul este preferat la mese, iar cel autohton, alb, roşu sau roze, chiar e bun.
Având avantajul unei clime blânde, Beirutul poate fi o variantă pentru cei îndrăgostiţi de soare până târziu în toamnă. Din păcate, plajele publice sunt prea puţin amenajate. Există însă ştranduri cu vedere sau chiar ieşire la mare, care nu duc lipsă de clienţi. În oraş abundă de arabi din Emirate, Kuweit sau Arabia Saudită veniţi să-şi satisfacă poftele bahice ori carnale departe de regimul drastic în aceste privinţe al ţărilor din care provin. Rusoaicele, ucrainencele şi moldovencele domină piaţa artistelor, întrucât la intrarea în ţară ele semnează contracte de artiste cu diverse cluburi de noapte. Apoi, mecanismul e simplu. Şampania în club te costă 100 de dolari, bani în care iei şi animatoarea o oră. Statul îşi trage cota din impozit, patronul rupe partea leului, fata ciuguleşte şi ea ceva, iar clientul revine dacă i-a făcut plăcere. Culmea, prostituţia e legală în Liban, însă, pentru a funcţiona, bordelurile au nevoie de licenţă şi ultima licenţă eliberată de stat a fost în 1975. Drept pentru care au apărut „artistele".
În Baalbeck se practică prostituţia sacră
Liban nu înseamnă doar Beirut. Baalbeck este un oraş fondat de fenicieni acum câteva mii de ani, situat aproape de graniţa cu Siria. În Baalbeck au rămas ruine ale vechilor temple, renumite în antichitate pentru orgiile sexuale care aveau loc aici. Pentru a chema ploaia necesară recoltelor, femeile şi bărbaţii practicau prostituţia sacră, adică îşi ofereau unii altora nevestele şi fiicele şi se amestecau cum numai ei ştiau. Din temple au rămas nişte lucruri de văzut, iar ghizi locali, vorbitori de franceză, engleză sau rusă, oferă informaţii din inima istoriei.
Ca să ajungi la Baalbeck fie trebuie să închiriezi o maşină, fie te poţi deplasa cu microbuzele. Drumul de la Beirut durează circa două ore, depinde de trafic. Alternativă nu ai, deoarece în Liban nu există căi ferate. Au fost pe vremuri, dar războiul le-a distrus. Oricum, din microbuze poţi vedea şi Libanul rural, în multe locuri înţesat de gunoaie, cu oameni care trăiesc în corturi, parcă fără nicio perspectivă umană. Şomerii se aşază în aşa-zise staţii de lucru, de unde cei care au nevoie de zilieri vin, îi ridică şi-i muncesc pentru un pumn de dolari.
O altă destinaţie din afara Beirutului este un alt orăşel, Byblos. E cam la 40 de kilometri de capitală şi reprezintă locul preferat al artiştilor libanezi. E genul de orăşel vechi, cu străzi pietruite şi pieţe romane.
Una peste alta, Beirutul, poate mai puţin Libanul, reprezintă o destinaţie care merită măcar bifată, dacă nu aprofundată. Nu e departe, două ore şi jumătate de zbor direct de la Bucureşti, cu Taromul, sau din bucăţi, via Istanbul, cu Turkish-ul (dacă iei bilet din timp, poţi găsi sub 250 de euro), şi moderată ca preţuri. Călătoria e mai ieftină ca în Dubai, dar mai scumpă ca în Turcia, să spunem, şi chiar ai ce vedea.
Se încarcă comentariile...
