Venind din sud-estul ţării, traseul nostru în statul vecin a început de la vama Giurgiuleşti. De aici aveam să realizăm costurile imense ale unei eventuale uniri: jumătate din distanţa de aproape 250 kilometri până la Chişinău a constat în drumuri de o calitate execrabilă, fiind parcursă în trei ore. Dacă citeam articolul celor de la Sputnik am fi evitat această rută generatoare de nervi, disperare şi înjurături adresate celor responsabili. Chiar şi în condiţiile în care nu este de interes economic, este inadmisibil să laşi în paragină nişte şosele naţionale. Timpul pare să fi stat în loc în acestă regiune din lunca Prutului inferior (vezi foto de mai jos).
 

Prin urmare, sosirea în capitala Basarabiei s-a produs mult mai târziu decât era preconizat. Seara a fost petrecută la MallDova (genial joc de cuvinte) în lipsă de alte sugestii- hotelul la care ne-am cazat nu dispunea de niciun fel de pliante pentru turişti. Am încheiat-o la Scara Cascadelor (monument restaurat acum doi ani), punct de atracţie din parcul Valea Morilor, construit pentru tineretul comunist în anii '50.
 
A doua zi, la Muzeul Naţional de Istorie al Republicii Moldova. Până la bifarea obiectivului obligatoriu pentru orice istoric, am colindat puţin zona bd. Ştefan cel Mare- Piaţa Marii Adunări Naţionale- Arcul de Triumf. Mi-au atras atenţia tarabele cu antichităţi şi obiecte de artă de pe trotuarele bulevardului. Noua mea achiziţie: o monedă aniversară sovietică din anul 1965 (20 de ani de la eliberarea de fascism), cumpărată cu 80 de lei moldoveneşti. 
 
Continui cu o crasă redundanţă: Chişinău, oraş al contrastelor. Oraş al bulevardelor largi, model rusesc (Bulevardul Dacia are patru benzi pe sens), dar din care e aproape imposibil să găseşti ieşirea. Oraş din care pornesc o grămadă de teorii despre poporul moldovenesc independent (manipulări ale unor politicieni care şi-ar pierde statutul privilegiat în cazul unui transfer al administraţiei la Bucureşti), contrazise chiar de Muzeul lor Naţional, al cărui discurs muzeal susţine tocmai o afinitate istorică cu românii- aceiaşi strămoşi, aceeaşi limbă, aceleaşi aspiraţii. 
 
Nu întâmplător am ales poza principală: declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie 1918 este expusă la loc de cinste în sala dedicată unirii cu "ţara-mamă". 100 de ani mai târziu, alienarea a devenit cuvântul de ordine. Aproape de graniţa cu România, o mare companie rusă a finanţat ridicarea unui memorial al Victoriei din al doilea război mondial. De partea cealaltă, Guvernul României donează bani şi microbuze şcolare într-un nowhere land.