Ce se întâmplă acolo aduce a scenă de film cu sicilieni, într-adevăr. Mai întâ,i a ajuns un sicilian în România, cel mai mic dintre cei şase fraţi ai săi, apoi l-a adus şi pe verii lui şi pe altă parte din familie, s-au căsătorit cu nişte românce frumoase şi s-au hotărât să rămână aici, apucându-se să facă ce ştiau şi ei mai bine, adică mâncare italiană tradiţională.

Au luat o casă de pe Mătăsari, tot ca din filme (şi Mătăsariul, şi casa). Sunt mai multe corpuri de casă, lipite şi pornind unul din altul, nu îţi dai seama dacă sunt mai multe camere sau etaje ale aceleiaşi case, sau mai multe case cu o curte comună, care e restaurantul, care e altceva.

Curtea încadrată de corpurile de case e tot a lor, au făcut o terasă care pare şi ea pregătită cu nişte recuzită pentru filmări. Mi-au arătat pivniţa, care e, de fapt, o mare cămară, am făcut poze şi acolo, inclusiv cu pisoiul familiei. În alt corp de clădire au făcut o cameră mică de oaspeţi, pe care o închiriază studenţilor sau cui o mai fi în căutare de bed and breakfast popular, şi au şi bucătăriile şi laboratorul de prăjituri, patiserii, pizza şi ce mai fac ei pentru restaurant şi pentru livrări tot în acel corp, de trec cu mâncarea pe afară, ca să o aducă în restaurant, dintr-un corp în celălalt, dacă mi-am dat eu bine seama.

În restaurantul propriu-zis au trei săli minuscule, vopsite şi decorate de ei, de verii, cumnaţii, fraţii şi cine s-o mai fi adunat acolo din familie, cu ce le-a venit la îndemână şi cum s-au priceput şi ei. La subsol au două camere mici şi s-au gândit să facă un loc de joacă pentru copii. Frumoasă intenţie, dar să aveţi grijă, dacă veniţi cu ăia mici la Belli Siciliani, să nu-i lăsaţi să se ducă să se joace acolo, că-i scoateţi bolnavi de la umezeală, igrasia şi îmbâcseala din subsol, ca să nu spun de-a dreptul necurăţenia...

Belli Siciliani e un loc în care te duci să mănânci italieneşte, ca în filmele populare cu italieni obişnuiţi, după principiul că nu contează cum arată locul, dacă mâncarea e bună şi gazdele primitoare. Sistemul acela ancestral de mic local familial, în care toată familia se ocupă de micul local deschis în una sau două dintre camerele casei lor, ei şi gătesc, te servesc, ţin casa şi dau cu mătura.

Nu sunt multe astfel de restaurante în Bucureşti în care să te simţi ca în vizită la o familie, pentru că aşa au fost vremurile, în care lucrurile se făceau exact pe dos şi nu se schimbă reflexele şi obiceiurile atât de uşor, însă, încet-încet, prinde acest model şi la noi, mai ales că lumea a văzut că funcţionează - şi clienţii, dar şi cei care le ţin şi muncesc în aceste localuri.

Belli Siciliani e un restaurant cu specific italian tradiţional, popular, al Italiei şi Siciliei profunde, cum ar zice sociologii. Am scris în urmă cu câţiva ani un articol critic despre ei în care îi mustram că nu se străduiesc să evolueze, gândindu-mă că ar trebui să înveţe lucruri noi în permanenţă, să treacă şi la produse şi reţete mai sofisticate, să studieze noile tehnici şi tendinţe de consum din cărţi şi de pe Internet, să facă mâncare mai fină, lucruri din acestea. Sigur, neputându-mă detaşa nici măcar o clipă de meseria mea de head-hunter, în care văd numai oameni care trebuie să înveţe şi să facă lucruri noi în fiecare zi, să evolueze şi să se dezvolte în permanenţă, fără nicio oprire, nicio clipă, ca să ajungă în vârful vârfurilor şi apoi să rămână acolo cât mai mult timp. Şi dacă nu sunt atenţi, sau dacă se opresc un moment, vine imediat altcineva şi le ia locul.

Da, aşa e acolo în top management, şi în top, în general, numai că sicilienii aceia din Mătăsari nu sunt candidaţii mei, nu cred că-şi propun să facă fine dining la Belli Siciliani cum considerăm eu că ar trebui să facă, din reflex profesional, după cum am spus, fără să stau să mă gândesc prea mult. Şi mi-a luat ceva timp ca să pot judeca dual, fiecare cu locul şi cu dorinţele lui, nu toţi vor, nici nu e nevoie şi nici nu trebuie, la urma urmei, să meargă la MBA, să progreseze la nesfârşit, până îşi dă duhul său ajunge la casa de nebuni...

Aşadar, Belli Siciliani e un restaurant popular, italianul de acolo nu se va duce la MBA-ul marilor bucătari, nu va face experimente inedite cu produsele şi ingredientele sale şi nu cred că va inventa reţete noi. El pare mulţumit şi mândru să le facă bine pe cele pe care le-a învăţat de mic, văzând ce fac alţii şi făcând şi el la fel, nu din compendiile de gastronomie sau de la vreo Accademia della Cucina cu taxe cât casa lui de pe Mătăsari.

Aceste lucruri fiindu-mi şi mie mai clare în minte acum, m-am dus şi eu mai detaşat Belli Siciliani, fără să mai fiu pregătit să le studiez fineţea sosurilor, originalitatea reţetelor şi denumirile felurilor din meniu.

De data aceasta am avut norocul să dau peste nevasta patronului italian, fostă stewardesă la Tarom care s-a săturat de atâta zburat. Ea mi-a arătat toate sălile micului restaurant, despre care eu habar nu aveam că mai sunt, în afara celei mici de la intrare, cu trei mese. Mi-a arătat pivniţa cu jamboane şi cu borcane de murături, mi-a recomandat mâncărurile ei preferate, mi-a explicat cum le fac...

Am luat o pizza cu anghinare murată şi cu alte murături, foarte bună, caneloni cu spanac şi cu urdă, buni şi aceştia, o melanzana bună după ce reuşeai să o pescuieşti din uleiul în care băltea, un cârnat de casă surprinzător de bun şi el. Pâine de casă bună, limonadă cu migdale amare foarte bună şi ea, cafeaua dulce mai puţin...

Sigur, nu aş fi luat cinci feluri de mâncare la Belli Siciliani dacă nu ar fi fost cineva care să mă convingă să fac asta. Aş fi luat un fel, sau cel mult două, că dăţile trecute, şi aş fi scris despre ei la fel ca dăţile trecute. Nu am putut să mănânc nici jumătate din ce a ajuns pe mica mea masă de la Belli Siciliani, dar le-am lăsat mulţumit banii, pentru că mi-a plăcut de ei, de italianul morocănos, pe care l-a adus nevasta vorbăreaţă şi l-a forţat să zâmbească pentru poză, de chelneriţa curioasă.

Am vorbit singur de fiecare dată când am spus că orice restaurant îşi poate dubla, sau chiar tripla vânzările de la o zi la alta, doar alegându-şi cum trebuie chelnerii şi învăţându-i ce şi cum să vorbească cu oamenii.

În Bucureşti se mănâncă bine, orice ar spune mulţi care nu ştiu ce cu ce să compare şi să măsoare. Mai bine decât la Viena, de pildă, şi decât în multe oraşe mai mari şi cu mai multă faimă. Iar despre cum arată, restaurantele şi cafenelele din Bucureşti sunt mai bine amenajate decât cele din multe capitale, şi nu doar din Europa. O spun şi toţi străinii cu care stau de vorbă, adesea cu uimire. Şi stau zilnic de vorbă cu ei, pentru că aceasta este meseria mea, despre care am mai adus vorba. Însă marea, imensă problema a restaurantelor, cafenelelor şi localurilor din Bucureşti, în general, sunt personalul şi serviciile. O spun şi toţi străinii cu care stau de vorbă, de asemenea... :( Şi e păcat, pentru că dintre toate problemele, aceasta s-ar putea rezolva cel mai uşor...