Vă iubesc, domnişoară!

E inutilă, contraproductivă şi uneori penibilă întrebarea „Putem să ne tutuim?”. Evident, răspunsul e unul singur, nu ţi se va spune niciodată că nu, chiar dacă celuilalt i se pare deplasat.

Nu ştiu cum e la japonezi şi la asiatici, în general, însă dintre culturile cu care suntem în contact direct, extremele în materie de tutuire le găsim la francezi, respectiv la americani. Francezul îi spune lui mademoiselle „je vous aime” şi după ce a făcut sex de multe ori cu ea şi sunt aproape de marriage, americanul are doar pe „you”, pe care puţini s-ar gândi să-l traducă prin „dumneavoastră”.

Cum e de aşteptat, însă, trecerea de la „je vous aime” la „je t`aime” e ineluctabilă, şi acesta e trendul şi în România - unul dintre efectele globalizării. Mai scrie domnul Pleşu câte un articol, din când în când, întru apărarea lui dumneavoastră, însă tu merge înainte imperturbabil.

Să ştii exact când să zici tu şi când dumneavoastră e mult mai greu decât pare, trebuie să fii şi un bun psiholog, printre altele, citit sau înnăscut. Riscul să faci o boacănă şi să regreţi consecinţele când îţi dai seama de ele e mare. Iar uneori poate să fie o capcană care ţi se întinde şi în care te arunci cu mult aplomb dacă nu îţi pui repede mintea la contribuţie.

Folosirea lui dumneavoastră când te aşteptai la un tu, sau invers, transmite adesea mesaje clare legate de intenţii, de poziţionare, de starea de spirit. Iată câteva situaţii:

Când cei doi participanţi la dialog au poziţii relativ egale, statute asemănătoare şi fără diferenţe semnificative de interes în relaţia respectivă, cel care se adresează primul dă „tonul” şi, de regulă, celălalt urmează indicaţia. Dacă i te adresezi cu tu şi el îţi răspunde cu dumneavoastră, poate să fie un semnal că vrea să menţină distanţa, că nu-i place de tine, nu vrea să fiţi „prieteni”. Invers, poate să însemne că preia el iniţiativa „împrietenirii” sau dimpotrivă, că nu recunoaşte „egalitatea”, că vrea să preia controlul, să domine.

O noutate e comunicarea pe internet, pe site-urile de socializare, pe forumuri şi pe altele asemenea. În condiţii de anonimat, toţi sunt egali şi norma e comunicarea cu tu. Adresarea cu dumneavoastră e o preţiozitate inutilă şi uneori chiar ridicolă când nu ai indicaţii clare şi credibile despre identitatea şi statutul celuilalt.

Mai interesant e atunci când există o asimetrie între pozitiile interlocutorilor, dată fie de o ascendenţă socială (vârstă, funcţie, recunoaştere, statut etc.), fie de una conjuncturală, legată de un interes de moment, când cel care „vinde” e într-o poziţie de inferioritate faţă de „cumpărător” (client, angajator, personalitate etc.), care nu prea are de pierdut dacă lucrurile ies prost.

O adresare directă cu tu în această situaţie poate să însemne că nu îi recunoşti ascendenţa. Când cel căruia te adresezi cu tu ar putea să se simtă ofensat şi asta să te coste, e o prostie să-ţi asumi un asemenea risc. Interesant e atunci când i te adresezi cu dumneavoastră, cum e şi normal, iar el îţi răspunde cu tu. Poate să fie un punct câştigat, îţi arată că sunteţi „prieteni”, că te ia în „cercul” lui, însă poate să fie şi un test, o capcană.

Bucuros, începi să-l tutuiesti şi tu, şi nu îţi dai seama că ţi s-a lipit deja pe frunte o etichetă de pradă uşoară. Se întâmplă adesea la interviurile de angajare, recruiterii cu experienţă o folosesc din plin. Însă când „superiorul” ţi se adresează sistematic cu dumneavoastră, în ciuda semnalelor tale de „prietenie”, e semn rău: refuz, menţinere a distanţei, nu-mi place de tine, nu vei ajunge niciodată aici. 

E inutilă, contraproductivă şi uneori penibilă întrebarea „Putem să ne tutuim?”. Evident, răspunsul e unul singur, nu ţi se va spune niciodată că nu, chiar dacă celuilalt i se pare deplasat. Şi mie mi se pune adesea această întrebare la mine în birou, din partea candidaţilor care vin la interviurile de angajare. Le răspund întotdeauna că o fac pe riscul lor. Unii se blochează şi revin imediat la dumneavoastră, alţii o iau drept o glumă...