Atunci, la Furnica sau în oricare alt restaurant, mâncai ciorbă şi cotlet de porc cu cartofi prăjiţi. Şi, eventual, încă un fel de mâncare, poate chiar două, dacă aveai mare noroc. Am crescut cu asta, nici nu am ştiut până în adolescenţa târzie că într-un restaurant ai putea să alegi, de pildă, între patru sau cinci feluri de mâncare, cum am văzut când am ajuns la Bucureşti, la facultate, la restaurantele din centru.

Am avut în liceu un coleg şi prieten bun, pe Iulian, am fost şi colegi de bancă. Era bogat Iulian, avea neamuri în străinătate. Atunci, oricine avea vreo rudă în străinătate era bogat, era privit cu mare respect şi cu mare invidie şi era pus automat pe lista cu personalităţi. Cei care aveau neamuri în străinătate primeau pachete. Se ştia cu câteva săptămâni înainte cam când urma să vină pachetul şi toate cunoştinţele aşteptau cu sufletul la gură ca să vadă ce e în el.

Dar Iulian nu primea pachete. El avea tot ce îi trebuia şi ce voia şi fără să primească pachete. Nu ştiu cum făcea, dar le avea.

Şi că tot vorbeam despre neamurile din străinătate care trimit pachete, mi-am adus aminte de o întâmplare, tot de atunci, din liceu. O pun şi pe aceea aici, ca să întregesc tabloul pentru cei care au auzit despre vremurile acelea doar de pe Internet.

Într-o zi mă cheamă maistrul de la atelierul liceului, tovarăşul Tudose. Cu o figură transfigurată îmi spune că are o veste de o importanţă covârşitoare pentru mine. Vestea era că mă caută tovarăşul căpitan Pricop. Dar nu acolo, la liceu, ci pe undeva pe lângă Universitate, m-a dus tovarăşul Tudose la el.

Tovarăşul căpitan Pricop era tânăr, chipeş, foarte politicos, vorbea frumos. Sar câteva scene, fiindcă în articolul acesta vorbim despre restaurantul Yoshi din Bucureşti, totuşi, nu despre copilăria mea de la malul Dunării, şi spun că tovarăşul căpitan Pricop ajunsese deja la concluzia că eu aş putea să fiu un foarte bun spion, după ce mi-a studiat rezultatele la învăţătură şi ce o mai fi studiat el, şi că era foarte bucuros că mi-o putea spune direct, faţă în faţă, bărbăteşte. Urma să ne întâlnim din nou peste trei zile ca să începem.

Am fost fericit, desigur! Trei nopţi nu am pus geană pe geană, gândindu-mă la noua mea carieră şi la destinul ce mi se aşternea în faţă. Am recitit pasaje din cărţile cu spioni pe care le citisem deja, am mers la bibliotecă şi am luat altele noi.

Peste trei zile, m-am întâlnit cu tovarăşul căpitan Pricop ca să începem spionajul şi să-mi dea prima misiune. Şi mi-a dat-o. Trebuia să-i spun tot ce face Iulian, cu cine se întâlneşte, cu cine stă de vorbă şi, dacă se poate, să trag şi cu urechea la ce spune. Am fost dezamăgit, apoi m-au apucat nervii. Şi m-am dus şi i-am povestit lui Iulian. Iulian s-a amuzat, cred că era deja obişnuit cu asta, sau cine ştie...

Nu m-a mai căutat de atunci tovarăşul căpitan Pricop, şi nici tovarăşul maistru Tudose nu a mai vorbit cu mine. Aşa s-a terminat scurta mea carieră de spion.

Dar să revin la restaurantul Furnica. Eram într-o zi la Sinaia, şi era şi Iulian acolo. Şi m-a întrebat Iulian dacă nu vreau să mănânc seara cu el, la Furnica. A zis că o să vorbească el înainte, că îl ştie pe directorul Furnicii, sau pe bucătarul de acolo, nu mai ţin minte exact pe cine. Deja începusem să mă gândesc că o să mâncăm seara un muşchi de porc, nu un cotlet, sau poate chiar două, şi că o să avem nişte cartofi prăjiţi atunci, nu reîncălziţi. Şi poate chiar o supă cu găluşte, nu una de legume.

A venit seara mult aşteptată şi am intrat la Furnica. Dar nu în restaurant, cum mă aşteptam eu, ci pe undeva în spate, pe nişte scări şi culoare întortocheate. Şi apoi au început să ne aducă mâncarea. Mai văzusem prin nişte filme ceva scene asemănătoare şi mai citisem prin romane, dar nu mai văzusem cu ochii mei. Nici nu am ştiut până atunci că aşa ceva există în realitate, de fapt: farfurii întregi de bunătăţi, de gustări calde, de gustări reci, de consommeuri, de peşti, de vânat şi de câte şi mai câte. Şi ce deserturi, ce cofeturi după aceea, nu mai spun. Se făcuse miezul nopţii şi noi încă nu ajunseserăm la ultimul fel...

Aşadar, atunci am învăţat şi eu, pentru prima dată în viaţă, că şi în cel mai nenorocit restaurant poţi mânca regeşte, dacă cine trebuie vrea asta. Şi de atunci mi s-a reconfirmat de multe ori, însă o cină că aceea nu am mai avut, şi nici nu voi mai avea vreodată, fără îndoială.

Au trecut mai bine de treizeci de ani de la cina noastră de la Furnica. Atunci, Iulian era bogat, acum e putred de bogat. Ne mai întâlnim din când în când prin oraş, mai bem câte o cafea, ne mai aducem aminte.

Zilele trecute, mă sună din nou Iulian. Băi, George, am citit ce ai scris pe Restocracy-ul tău despre Yoshi, dar eu cred că nu ai ştiut ce să ceri când ai fost acolo, sau că aia au făcut mişto de tine. Hai că te iau eu într-o seară să vezi cum se mănâncă la Yoshi.

Şi ne-am dus la Yoshi, cel din Piaţa Floreasca, ştiţi. A vorbit Iulian înainte, pentru că îl ştie pe directorul Yoshi-ului, sau pe bucătarul de acolo, nu mai ţin minte exact pe cine.

A venit seara cu cina şi am intrat la Yoshi. Au unit două mese, la început nu înţelesesem de ce. Şi apoi au început să ne aducă mâncarea. Cam ca la Furnica de acum treizeci de ani...

Pozele de pe site sunt de la acea cină cu Iulian, însă numai de la prima parte, pentru că eu a trebuit să plec pe la jumătate, cu mare regret în suflet. Iulian a mai rămas vreo două ceasuri, dar nu a făcut poze.

De când am reînceput să scriu despre restaurante, mi se atrage din ce în ce mai des atenţia că nu am evaluat bine un local sau altul, că nu am ştiut ce să cer, că o fi fost vreo neînţelegere la mijloc, şi apoi sunt invitat la o masă ca să mi se demonstreze eroarea. Şi da, îmi aduc aminte de fiecare dată, cu nostalgie, de Iulian şi de cina aceea memorabilă cu el de pe vremea când era comunism în oraş, când am învăţat eu că un restaurant nu e întotdeauna ceea ce pare...