Beau cafea şi fumez. Iau o pastilă de stomac. O molfăiesc printre dinţi. Până se dizolvă, mă îmbrac. Apoi, mă încalţ, iau căruţul de alimente, arată de parcă a făcut războiul, dar nu-l schimb până nu se rupe de tot, să mi se împrăştie cartofii şi ceapa în mijlocul străzii! De-al dracului nu te schimb, căruţule, să cari până crăpi! Poftim, am ajuns să mă cert cu obiectul!

Cobor din bloc. O zi numai bună să mă duc undeva. În piaţă. Dar ce să fac în piaţă? Să fac acelaşi lucru: să umplu căruţul şi să cheltuiesc bani. Atât. Puţin, foarte puţin pentru o dimineaţă. Mă opresc la prima tarabă, acoperită cu o prelată. Întorc privirea. Nu are nicio firmă sus, la vedere, de aceea am botezat-o „cârciuma fără nume“. Cel care a pus cârciuma în drum, se ştie, n-a fost om nebun. Dar cel care a pus cârciuma asta chiar la marginea pieţei a fost un geniu, merită premiul Nobel pentru Economie! De ani de zile îşi face veacul în „coasta“ pieţei şi eu n-am intrat vreodată, numai aşa, s-o miros. Are scaune şi mese din plastic, pare o bombă curăţică.

În cârciuma asta fără nume m-aş simţi şi eu unul fără nume, fără griji, fără amintiri, fără poveri. 

Trag cu ochiu’ prin geamurile înalte, sunt deja muşterii la mese. M-aş băga şi eu lângă ei. Să intru şi să-i cer barmaniţei o bere... O bere la opt dimineaţa? Dar ce stomac ar trebui să am ca să beau bere la ora asta? Stomac din fontă. Sau un rachiu! Unul de trei lei la sută. Curăţă intestinele obosite, limpezeşte creierul moleşit. Să iau ceva de băut, să mă aşez, dar să nu beau. Să mă uit dinăuntru, prin geam, la căruţul lăsat la intrare. De parcă ar fi calul meu, ca pe vremuri, dacă aş fi ajuns la un han. Să mă uit la căruţ, dar să mă gândesc în altă parte. La nimic. Mai bine ar fi să-mi iau nişte integrame, să-mi scot pixul din buzunar şi să rezolv vreo patru-cinci la foc automat. Până mi s-ar usca gâtul, să trag apoi o bere, două, un rachiu, pe rând sau amestecate. Ăsta ar fi locul meu, în care să uit de toate. În primul rând, de căruţ. Apoi, de restul vieţii care se agaţă de căruţ. Să stau aici, ascuns de lume, printre oameni. Dacă mă întreabă cineva, am să răspund. Dacă îmi cere de băut, îi dau, de ce nu? Dacă mă roagă de-o ţigară, îi dau două. Şi bani să-i dau şi „haina de pe mine“, ce dracu’, suntem colegi, tovarăşi, fraţi de cârciumă! Asta nu înseamnă că am să-mi beau minţile. Nu! Dar în cârciuma asta fără nume m-aş simţi şi eu unul fără nume, fără identitate, fără griji, fără amintiri, mai ales amintiri!, fără frustrări, să nu-mi mai pese de nimic. Să stau aici până când s-o putea. Fără poveri. Ce viaţă!

O femeie trage prelata de pe tarabă şi răstoarnă un sac cu cartofi. Strâng în palmă mânerul căruţului, frumoşi cartofi!, mi-e foame, să trec şi pe la farmacie ca să-mi iau nişte pastile de stomac, n-au intrat zilele în sac, cârciuma n-o să dea faliment, este aici, stâlpul pieţei... Ba nu, e stâlpul vieţii, să mă sprijine o vreme, să-mi trag sufletul, să-mi recapăt încrederea şi speranţa în rostul meu.