Fericirea la protestele pentru Roşia Montană
0
Din 1989 şi până acum, România nu a mai văzut asemenea mişcări de stradă ca cele de duminica trecută. Vă mulţumim celor care aţi încercat să ne opriţi pentru ajutorul involuntar.
Peste 20.000 de persoane au ieşit în Bucureşti, peste 10.000 la Cluj Napoca şi alte mii de persoane au fost solidare în România şi strainate. Din New York până în India, sute de grupuri s-au unit într-un singur glas: "Uniţi salvăm Roşia Montană!" Am văzut poze din Strassbourg, Londra, Suceava, Timişoara, Constanţa şi, cel mai important, am FOST la Bucureşti!
Da, sunt una dintre cele 20.000 de persoane care au manifestat în cea mai frumoasă şi civilizată formă pe care am văzut-o vreodată. Am ajuns la protest pe la 7 jumătate seara şi i-am prins pe manifestatari aproape de Guvern. M-am alăturat câtorva prieteni şi am mers cu ei mai departe. Odată ajunşi la Guvern, ne-am hotărât să mergem către Obor pe Ştefan cel Mare.
Dacă presa refuză să anunţe oamenii despre ce se întâmplă, îi anunţăm noi!
Bătând pet-uri de jumătate de litru, umplute cu pietricele sau monede, ne făceam auziţi când glasurile răguşeau de la scandări. Am spus cu toţii, tare şi cu iubire:
"Uniţi salvăm Roşia Montană!"
"Ieşiţi din casă dacă vă pasă!"
"România, trezeşte-te!" "Bucureşti, trezeşte-te!"
În tot acest zgomot, m-a sunat tatăl meu. I-am spus că sunt la proteste şi s-a speriat puţin. M-a rugat să am grijă de mine, să nu păţesc ceva. I-am zis: „Tată, stai liniştit. Nu există loc în Bucureşti în care să fiu mai în singuranţă”. Căci, da! Aşa simţeam atunci şi tot asta simt şi acum.
Uitându-mă în jur, am văzut tineri de vârsta mea, educaţi, frumoşi, liberi, mândri. Mame cu copii în cărucioare, erau în primul rând de manifestanţi. Am văzut bunicuţe care veniseră cu nepoţii, un tânăr paraplegic care ne urma cu scaunul de rotile. Era clar că nicunul nu venise acolo pentru că eram foarte săraci, şomeri, plătiţi.
Eram toţi uniţi pentru o cauză pe care o iubim: România civică, ţara în care ne-am născut şi pe care refuzăm cu încăpăţânare să o părăsim.
Am ieşit în stradă pentru că noi credem că noi suntem societatea, noi cu toţii. Şi că noi avem dreptul şi intelectul suficient pentru a decide ce este bine pentru noi. Iar când politicienii ne tratează că pe nişte "hipsteri", atunci nu ne reprezintă pentru că nu ne respectă.
Când am ajuns în dreptul manifestanţilor erau cam 7000. Dar, animaţi de mulţime, mulţi oameni au coborât din case. Şoferii ne aplaudau şi claxonau în semn de apreciere, pietenii se opreau. Unii plângeau, nu credeau ei că există aşa o generaţie în România. Până la Calea Moşilor, ne-am făcut 15.000!
Apoi, la Calea Moşilor, am întâlnit un sirian care ieşise în stradă cu copilul lui şi avea o pancarda pe care scria "Free Syria". Ne-am oprit în jurul lui şi l-am aplaudat. Cauzele noastre sunt aceleaşi: vrem respect, libertate, decenţă.
2 doamne pe la 50 de ani ne aşteptau în faţa blocului. Scriseseră şi ele pe un carton: "Ne-am săturat de cianura pe care o scoateţi pe gură."
Alticineva arborase la balcon: "Revendică-ţi strada!" Alţii puseseră tricolorul.
A fost primul moment, de mulţi ani, când m-am simţit atât de mândră să fiu român, încât mi-au dat lacrimile.
Eram 20.000 de persoane deja când am ajuns din noi la Universitate, pe la 11 seara. Ne mai loveam unii de alţii, ne mai călcam pe picioare. Nu conta, zâmbeam unul la altul şi spuneam: "Nu e nicio problemă, stai liniştit." Ce spuneam, de fapt, cu ochii, era: "Îţi mulţumesc că şi tu eşti aici, te iubesc!"
Câţiva tineri au început să cânte la tobe, apoi li s-a alăturat un trompetist. După care tânăr cu un bucium. Ah, jale românească! Ce bine sună buciumul, nu ştiam până atunci!
Ne pusesem pe asfalt şi băteam pet-urile de caldarâm. Jandarmi erau deja foarte puţini faţă de noi, dovada faptului că şi ei au fost suprinsi de mobilizarea generală.
Unii jandarmi aveau tricolorul pe piept, parcă veniseră cu noi, nu ca să ne păzească! Râdeau, vorbeam, eram cu toţii împreună.
Vă spuneam la început să niciodată nu am văzut o manifestaţie mai paşnică decât cea de duminică. Pe lângă potenţialul succes pe care această manifestaţie l-a avut asupra "aleşilor" noştri, mai este un detaliu, foarte important, pe care nu îl putem ignora:
Duminică, societatea civilă românească, a apărut fizic, clar, imposibil de ignorat, în văzul tuturor.
De ani de zile le spun părinţilor mei, sătui de corupţie şi manipulare: "Sunt mulţi oameni tineri, ca mine,care fac lucruri fantastice pentru România." Ei mă intrebau: "Da? Unde sunt?". Invariabil, aici mă blocam. Exceptând câţiva prieteni, nu mai ştiam pe cine să le arăt. Dar acum, iată! Aţi văzut, mamă şi tată? V-am trimis poze, aţi văzut? Suntem mulţi şi tot creştem!
Suntem mulţi şi, mamă şi tată, noi am descoperit ceva ce vouă v-a fost interzis: se numeşte UNITATE, solidaritate, frăţie, înţelegere. Şi astea sunt mai importante decât tot aurul din lume, sunt componente clare ale fericirii.
Nu o spun eu, o spune chiar ONU în cel mai recent raport al fericirii mondiale. Maturitatea, libertatea şi reprezentativitatea în Parlament a societăţii civile reprezintă unul din cele 5 criterii ale fericirii unei ţări.
Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre raport, puteţi afla aici.
Pe mine întâlnirea de duminică m-a schimbat. Privesc oamenii din Bucureşti cu alţi ochi. Parcă îi iubesc mai mult, sunt mai empatică, mai politicoasă, mai mândră. Şi cred că nu sunt singura care simte asta. Cred că această adunare a avut un fel de efect terapeutic şi mai cred că ne-a arătat că UNIŢI putem schimba lumea, cel puţin lumea noastră.
Mai este un gând care mi s-a înfiripat în minte: cred că tocmai a sunat începutul sfârşitului pentru clasa politică actuală. Încet, dar sigur, fie se schimbă, fie dispar.
Studiul ONU, însă, nu este singurul care confirmă importanţă conectivităţii în societate. Action for Happiness, cel mai mare ONG din lume în materie de cercetare pentru fericire, a făcut în 2012 un studiu pe 50.000 de englezi şi a reuşit să desprindă "Cele 10 comportamente ale oamenilor fericiţi".
La Conferinţa despre Fericire, care va avea loc pe 5 şi 6 octombrie, la Bucureşti, Vanessa King, cofondator al Action for Happiness si psihologul care a condus studiul respectiv va face atelierul de lucru cu acelaşi nume. Cât se poate de practic şi cât de poate de aplicat!
Deci, indiferent de ce se întâmplă în viitor, noi am câştigat! Pentru că acum, noi ştim că suntem, ştim câţi suntem şi ştim că suntem în fiecare zi, tot mai puternici. Mulţumim deci tuturor celor care s-au străduit sa distrugă Roşia Montană. Ei ne-au oferit mai mult decât pot lua vreodată, ne-au crescut nivelul de fericire şi nu mai e cale de întoarcere.
Se încarcă comentariile...
