Cine îţi va lua locul? Până să găseşti răspunsul, încerci să te vezi, ca într-un exerciţiu al „specialiştilor“ în Resurse Umane, cum vei arăta când nu vei mai ocupa acest loc. Vei arăta prost. Prea tare te-ai ataşat de locul ăsta şi Dumnezeu te-a uitat aici. Pentru că n-ai avut unde să te duci. Nu e vina celor din jur, care nu ţi-au oferit altceva, este vina ta, pentru că n-ai căutat, nu te-ai agitat, nu te-ai mişcat. Viaţa e o continuă mişcare! – iată un slogan prost, care nu mai are nicio valoare pentru tine.

Simţi privirile celor din jurul tău. Îşi doresc locul tău. Bănuieşti ce gândesc: eşti ramolit, învechit, depăşit, expirat, un rebut. N-are rost se te înfurii. Sunt hienele care au descoperit că îţi tremură pleoapa. Adevărul este că, de la o vreme, de când ai recunoscut acel gând aşezat în mintea ta, care te oboseşte şi nu-ţi dă pace, te mişti mai încet, mai nesigur, eşti măcinat de îndoieli, de unde, dracu’, au apărut?, parcă ai căzut în butoiul cu rutină, parcă nimic din ceea ce faci nu-ţi mai umple inima de bucurie, de mândrie, parcă totul se mişcă din inerţie, ţi-ai schimbat alimentaţia, ai renunţat la alcool şi ţigări, dar mintea ţi se cufundă în ceaţă, inerţia asta te enervează, nici nu mai eşti în stare să cauţi, să descoperi, ah, ceaţa asta! Hienele se pregătesc să-ţi ocupe locul. Probabil că se duc lupte (subterane) pentru a te compromite, pentru te convinge, pentru a te înlătura. Se sfâşie între ele. Dar nu recunoşti vreo urmă de sânge. Înseamnă că ai luat-o razna, fabulezi, eşti într-o mare eroare. Totuşi, ceva te sperie.

Neputinţa. Asta te sperie. Gândul că într-o zi n-ai să mai poţi. Şi atunci chiar că s-a terminat. Oare merită să mai trăieşti până atunci în acest loc? Să arăţi tuturor că eşti empty şi că nu mai poţi? Măcar să-ţi recunoască meritele. Să nu-ţi ridice „statuie“, dar cei rămaşi să recunoască măcar că tu ai făcut asta. Să nu-ţi pună o placă pe perete, cu numele tău, dar să nu uite de munca ta. Posteritatea este greu de gestionat, memoria celor din jur, te-ai convins, este scurtă şi, apoi, ce ştii tu despre munca celor de dinaintea ta? Nimic. Consolează-te, vei fi uitat, ei abia aşteaptă să scape de tine, neputinciosule!

Neputinţa. Asta te sperie. Gândul că într-o zi n-ai să mai poţi. Şi atunci chiar că s-a terminat.

Desigur, cauţi o soluţie. Să amâni cât mai mult acea zi, care te înspăimântă. Soluţia asta, la cât te duce mintea, pare că nu există. Probabil, cea mai la îndemână decizie este să te dai la o parte, ca şi cum nici n-ai fi existat în acest loc. Poate nici nu meritai locul, poate nici n-ai confirmat aşteptările sau poate acesta a fost cu adevărat locul tău, în care ai reuşit, în care ai trăit. Bucură-te în singurătate, totul se repetă, cel care îţi va lua locul va ajunge, într-o altă zi, să se simtă obosit...