Întoarcerea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ţi-a fost uşor să pleci, să părăseşti, să nu te mai uiţi în urmă. Dar e sfâşietor când te întorci. Uite, acum ai revenit! Ce-a fost în mintea ta să te întorci aici?

Stai pe scaun, la o masă şi-l asculţi pe moderator. În sală sunt 19 oameni. I-ai numărat. Numărătoarea nu-ţi foloseşte la nimic. Nu sunt nici mulţi, nici puţini. Sunt oamenii pe care-i meriţi.

Moderatorul îţi prezintă activitatea (cărţi, premii, articole). Te laudă de parcă ai coborât din ceruri. Discursul lui te crispează, te cocoşează, îţi dă o stare de disconfort, te irită şi te plictiseşte în acelaşi timp, îţi vine să-i strigi: „Încetează, dracului, să nu te mai aud!“. Dar nu poţi să faci asta, ar înseamna să fii nepoliticos şi bădăran cu omul care te-a invitat şi care ţine să arate publicului ce „personalitate“ a bătut drumul până în acest loc, nu-i un loc uitat de lume, este un locul în care ai trăit un timp, o (mică) parte din viaţa ta, un timp urât pentru tine, dar gândul ăsta cu urâţenia trebuie să-l îndepărtezi!

Moderatorul îşi face treaba, dar trecutul tău pe care-l povesteşte publicului nu-ţi mai aparţine, te-ai înstrăinat, aşa simţi... Îi mai numeri o dată pe oameni: sunt 21. Au mai apărut doi? Ştii foarte bine că în următoarele minute trebuie să le vorbeşti. Nu eşti pregătit deloc. Dar nu asta te sperie. (N-ai fi nici primul şi nici ultimul vorbitor de pe lumea asta care improvizează, care dă din buze, bla-bla-uri!) Ai putea să le povesteşti câteva întâmplări amuzante pe care le-ai trăit în acest oraş în urmă cu 27 de ani. Ai să „destinzi atmosfera“. Ai să le captezi bunăvoinţa, ai să le atingi orgoliul lor de cetăţeni ai acestui oraş, patriotismul local trebuie exploatat, ai să vezi, o să le placă! Îţi vin în minte câteva secvenţe precipitate, dar te răzgândeşti: ce relevanţă au acele chestii pentru aceşti oameni pe care nu-i cunoşti? Sunt amintirile tale, numai ale tale, îngroapă-le!

Ţi-a fost uşor să pleci, să părăseşti, să nu te mai uiţi în urmă. Dar e sfâşietor când te întorci.   

Să le vorbeşti despre frumuseţea acestor locuri. Şi despre regretul că nu le-ai mai vizitat în aceşti 27 de ani. Şi să te bucuri că, acum, ai ocazia să revezi frumuseţile naturii în care ei trăiesc. Ipocritule! Se vor prinde imediat că minţi, că „vorbeşti pe nas“. Pe tine nu te-a „atins“ nici mănăstirea, nici peisajele, nici arhitectura, nici parcurile, nimic!

Moderatorul ăsta n-a obosit. Tot despre tine vorbeşte. Sufletul tău s-a chircit fără să ştii de când ai intrat în acest oraş. Pentru că aici ai suferit. Acum realizezi în ce capcană ai căzut. Exagerezi? Inventezi? Suferinţa asta trebuie ascunsă de ochii lumii. Dar suferinţa trăită cândva te blochează acum. Nu poţi să vorbeşti...

Te uiţi la scaunul gol din primul rând. Apoi, în fundul sălii. Sunt doi oameni absenţi de la marea ta întoarcere. Ei te-au ajutat să nu-ţi pierzi minţile în... fundul ăsta de lume! Cu dragostea lor te-au ţinut în viaţă. Nu le-ai mulţumit niciodată. Te-ai întors prea târziu pentru ei. Dar vorbeşte-le oamenilor din sală ca şi cum cei doi salvatori ai tăi ar fi prezenţi chiar aici. Vorbeşte ca şi cum ai înălţa o rugăciune. Se vor bucura.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite