Mai bine o cumpăr fără ca tu s-o probezi, îţi place, nu-ţi place, să te duci la şcoală cu fustiţa asta! Şi maică-ta mă ţinea cu „orele“ la probatul rochiilor. De fiecare dată, făceam „foamea“ la probele ei. Şi de fiecare dată, băgam capu’ să văd ce face. Îi zâmbeam, deşi sufletul meu fierbea: hai, femeie, o dată, că mi-a crescut barba! Şi maică-ta ieşea până la urmă ca să se oglindească în privirile mele: „Îţi place? Cum îmi vine?“. Îmi place, cum să nu-mi placă! – îi ziceam ca să scap de chinul soldatului uitat în post. Adevărul este că am avut noroc cu maică-ta: orice rochie care şi-o pune pe ea îi cade bine. Asta zic eu, bărbatul, dar maică-ta nu era de acord. „E cam scumpă...“ Ba nu e scumpă. „E scurtă...“ Ba nu e scurtă. Şi renunţa. Proba alta. Mă apucau dracii.

Acum n-am draci. Dar de ce nu mai ieşi o dată? Când ai să ieşi, am să-ţi „vând“ fustiţa asta, simplă, elegantă, foarte bună pentru şcoală, nu atrage privirile zăpăcite ale băieţilor... Maică-ta trebuia să vină cu tine, să staţi amândouă în cabină până noaptea. Dar mama lipseşte câteva zile. Încă nu mi-ai spus că ţi-e dor de ea. Nici eu nu te-am întrebat dacă ţi-e dor. Dar o să se întoarcă, te asigur, şi-o să-i arăţi fustiţa pe care ţi-am cumpărat-o. Pentru prima dată.

E tare greu când înveţi să trăieşti singur. Când rămâi în minte cu ai tăi, dar tot singur.

E atât de ciudat cum trăim noi zilele astea. Noi doi. Nu ştiu cum să-ţi zic... Demult, bunicul tău (pe care nu l-ai cunoscut niciodată) stătea în bucătărie, mai mult timp decât avea obiceiul, pe lângă bunică-ta (pe care n-ai cunoscut-o niciodată) şi se holba la ea. Nu se îndrăgostise. Nu! O urmărea cum făcea pilaful, mămăliga, tocana de cartofi, de toate. Şi bunică-ta l-a întrebat de ce se uită la ea şi bunică-tu i-a zis că vrea să înveţe să gătească, să ştie să-şi facă mâncare când va rămâne singur. Ce tâmpenie! Era cam dobitoc bunică-tu. Dar n-a mai apucat să înveţe, pentru că el a murit primul. Şi a rămas bunică-ta, care s-a simţit foarte singură, deşi nu l-a iubit, dar toate astea nu mai contează acum. Apoi, s-a dus şi bunică-ta, şi eu am rămas singur. E tare greu când înveţi să trăieşti singur. Când rămâi în minte cu ai tăi, dar tot singur eşti.

Maică-ta se va întoarce. Şi vom continua să trăim toţi trei. Până într-o zi. Eu nu ştiu să gătesc, mâncăm de la supermarket până se întoarce maică-ta. Sigur se va întoarce...

În sfârşit, ai ieşit! Ridic victorios umeraşul pe care este rochiţa simplă, elegantă, îmi place, s-o probezi! Tu ridici ambele braţe, fiecare cu câte o fustiţă. Suntem ca doi luptători. „N-am bani pentru două, să ştii!“ Te întorci în cabină, cu toate fustiţele tale. Semeni cu maică-ta, încăpăţânată! Bat în uşa cabinei, de acord le luăm pe care le vrei tu!