Binecuvântează această casă!

Dorm. Aud un sforăit. E vecinul de deasupra. Nu-l cunosc, s-o fi mutat în ultimul an. Dorm pe sforăitul vecinului. Deodată, aud clinchetul metalic al cheii care intră în uşa de la intrare. Sar din pat şi fug la uşă. Cineva îmi forţează uşa.

Sunt singur şi nimeni n-are ce căuta la ora asta în casă. Mă agăţ de yală şi o blochez. „Cine este? Cine este?“ – vocea îmi tremură neputincioasă. Nu mă aude. Forţează uşa. „Cine este?“ – strig degeaba, pentru că strigătul meu este acoperit de un sforăit.

Întorc privirea spre bucătărie. O siluetă rezemată de perete. Doamne, cine a intrat în casă? „Cine este?“ – strig cu fălcile încleştate. şi nu ştiu cine mă aude, cel care îmi forţează yala sau cel care se sprijină de perete. Silueta se mişcă şi iese din beznă. Gabi! Ce cauţi aici, Gabi? „Am trecut pe la tine“ – mă lămureşte blând fostul meu coleg de facultate. E cam buhăit de ani. „Tu ai timp să ne vedem numai în gară, înainte să-ţi plece trenul. Pe cei vii îi vezi între două trenuri. Aşa că am venit să te scot la o bere!“ - îmi zâmbeşte Gabi.

Simt că cineva a deschis uşa de la intrare. Sunt două bătrâne în prag. Se uită la mine cu nişte ochii încercănaţi, dar ştiu că nu pe mine mă caută. Mama nu-i acasă! – mă pregătesc să le spun, dar ele au înţeles mai repede şi-mi întorc spatele. În prag apare un bărbat încotoşmănat într-o pufoaică, cu o căciulă de iepure trasă pe frunte, ăsta cine mai este? Ah, e avizierul de la Depou, ştiu, îl cauţi pe nea Ilie să-l chemi la locomotivă, nu mai aveţi mecanici pe tură, dar tata doarme, nu poate să vină, lasă-l să se odihnească! şi avizierul pleacă, dar alţi oameni vin după el, toţi sunt muţi şi-mi caută morţii...

Uite, mamă, am făcut cada bec! Frec şi chiuveta! Am sufletul uşor şi împăcat. M-aţi iertat!

Lumina dimineţii bate în ferestrele apartamentului. Mă ridic din pat şi trec prin toate camerele. Sunt pustii. Verific yala de la intrare. Strigătul îmi bate în timpane: „Cine este?“ Trag cu ochiu’ la peretele de lângă bucătărie. Nu este Gabi. 

Mă duc în baie. Mă bărbieresc. Am tren la ora nouă spre Bucureşti. Îmi fac o cafea şi plec cu două ore înainte, mai bine stau în gară! – socotesc speriat. Pute ceva nasol. Mă uit la closet. Nu e înfundat, dar pute. S-a depus şi piatră. şi cada e galbenă, iar chiuveta e jegoasă. Descopăr într-un colţ un tub de pastă Cif. Nu e Cif, e ceva unguresc, nu contează ce scrie pe tub, important e că pasta nu-i uscată. Găsesc o cârpă jerpelită şi încep să frec closetul. Îl frec cu teamă, cu patimă, gospodăreşte, frec şi pe sub capac, frec cu năduf, frec ca în reclamele TV, publicitatea înseamnă viaţă, frec fericit că fac şi eu ceva pentru casa asta! Frec şi cada şi mă gândesc la toate cămăşile pe care mama le-a spălat aici, cocoşându-se pentru noi, ca să fim curaţi, ca să fim oameni. Uite, mamă, am făcut cada bec! Frec şi chiuveta! Le-am frecat şi le-am clătit pe toate. Am sufletul uşor şi împăcat. M-aţi iertat! Aşa vreau să cred, că m-aţi iertat.

Mă duc în bucătărie şi îmi beau cafeaua. Pun  mâna pe mobil şi-l sun pe Gabi: „Salut! Sunt în Galaţi! Hai să bem o bere!... Plec mâine la Bucureşti!“