DRAGOSTE MODERNĂ Noi doi, un robot de cafea şi un jurnal

„Azi a fost a 61-a zi a anului. Câteva minute de soare, dimineaţa, şi apoi iarăşi întuneric până la asfinţit. Când a venit noaptea am obosit şi m-a durut tare piciorul. Mă gândesc mereu «unde eram acum un an?». Dar nu mai contează. A trecut. Uite, mâine voi merge în parc să văd lampioanele pe cer.“

de Mihaela Dincă

Ştii cum e atunci când cunoşti de ani de zile pe cineva, dar preferi să îl ignori? Pentru că nu te-ai gândi că ar putea să facă parte din viaţa ta, atunci când viaţa ta este plină de alte prezenţe. Şi tinereţe, şi weekenduri lungi. Îmi amintesc doar că, deşi ne vedeam zilnic, nu ne salutam.

Ne-am intersectat direct de două ori. Odată mi-a deschis uşa şi mi-am dat seama că s-a simţit obligat să mă salute. Iar cea de-a doua oară ne-am nimerit la aceeaşi masă, într-o seară de vară, la o terasă. M-a enervat groaznic pentru că tot apărea şi tot dispărea, ca o vedetă aşteptată în aceeaşi seară în mai multe locuri. Ştiu acum că nu-ţi place să fii vedetă.

Eu, el şi cârja mea

Ani întregi am fost zi de zi la câţiva metri distanţă. El îşi aminteşte că eram prea frumoasă ca să mă bage în seamă. Paradoxal. Prea frumoasă şi prea rea, cum ar spune o melodie, „out of his league“. Dar s-a gândit la mine într-o vară când am ales să port o fustă cam scurtă. Nu e genul care să se uite după fuste... dar uite că de data asta a fost. Apropo, trebuie urgent să caut fusta aia.

Ştii cum e când ţi se întâmplă ceva rău, atât de rău încât te întrebi de ce ţi s-a întâmplat ţie? Şi toată lumea îţi spune că ţi s-a întâmplat cu un scop. Că uite aşa ţi se va aranja viaţa, că vei înţelege care sunt oamenii care contează, că va apărea ceva în viaţa ta. Ca în filme, când în momente grele ei doi se întâlnesc şi uite aşa au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Negam tot acest scenariu pentru că eu ştiu mai bine şi eu mă descurc singură şi nu am nevoie de nimeni. Dar în sinea mea aşteptam să se întâmple.

Aşa am început să mă îndrăgostesc de toţi bărbaţii din viaţa mea, de toţi eroii mei, de cei care ar fi putut fi trimişi de undeva să mă salveze. Dar, după cum ştiţi deja cu toţii, nu e ca în filme şi au trecut toate, inclusiv o pasiune nebună pentru medicul care m-a făcut din nou să merg. Şi am constatat încă o dată că mie nu mi se întâmplă lucruri bune sau dacă mi se întâmplă trebuie să muncesc serios pentru ele.

Am ignorat mesajele de încurajare de pe Facebook venite de la un „necunoscut“ pe care îl ştiam de câţiva ani. Am ignorat şi cele câteva întâlniri în trei la un suc: eu, el şi cârja mea. Mi se părea unul dintre mulţii necunoscuţi care s-au trezit interesaţi de viaţa mea doar din compasiune. Am ignorat şi globul plin de fulgi de nea pe care l-am primit într-o zi caniculară de vară, doar pentru că i-am spus că mi-aş dori un bulgăre de zăpadă şi fotografiile cu mine pe care mi le trimitea dintr-o arhivă veche. Până într-o zi când ne-am întâlnit din nou. Era februarie şi mi-am dat seama că era foarte uimit şi fâstâcit de prezenţa mea într-un loc în care nu se aştepta. Îţi mai aminteşti ciocolata aceea topită pe care o căutai insistent prin sertar?

Ştii cum e când dintr-o dată te întrebi „Ce-ar fi dacă?“ şi te uimeşti şi pe tine că te gândeşti la asta? Ei bine, aşa a fost la mine. Şi „ce-ar fi dacă?“ s-a transformat într-o seară în care încercam să prindem lampioanele de pe cer şi primeam o agendă cu prima pagină scrisă. Ca şi cum m-ar fi cunoscut de mulţi ani. Ce-i drept, mă cunoştea.

Hipsteri ai dragostei. Lovesteri

Dragostea noastră nu-i deloc modernă. De fapt, într-o lume în care oricine iubeşte modern, s-ar putea ca noi să fim de-a dreptul altfel. Un fel de hipsteri ai dragostei. Lovesteri. Ne place să ne plimbăm în parc şi la teatru. Nu ne stresează faptul că nu avem planuri mari de weekend şi nici că facem lucruri simple. Am putea sta împreună 24 de ore, singuri într-o cameră şi nu ne-am plictisi.

Eu sunt energică şi copilăroasă şi mă enervez din orice. El e liniştit şi nu cred că ştie să ridice tonul. Şi îi e teamă mereu că voi pleca. Nu mă gândesc nicicând să plec, ba chiar aş rămâne mereu aşa, veselă şi cu chef de viaţă. El crede că eu sunt prea frumoasă, dar de fapt suntem frumoşi împreună. Eu, tu şi robotul nostru de cafea, care spune ceva doar dimineaţa, deşi noi îl băgăm în seamă mereu. „Dar tu nu spui nimic?“ Nici tu nu spui prea multe, dar îmi trimiţi aproape zilnic o melodie. Eu vreau să stăm toată vara în locuri călduroase, dacă se poate cu mare, el vrea la frig, dacă se poate zăpadă. Mie îmi place să dansez, lui nu îi plac petrecerile. Mie îmi plac parcurile de distracţie şi adrenalina, lui i se face rău doar când se gândeşte la asta. Deci, dragul meu, cum facem? 3 luni şi 1.000 de întrebări. 3 luni, dar şi 1.000 de lucruri pe care le avem în comun. 3 luni şi multe expresii de nedumerire din partea celor care ne cunosc. Cred că asta este cel mai palpitant.

Şi uite aşa am devenit noi, fără să credem că suntem „cei mai altfel“, fără să ne dorim să avem cea mai spectaculoasă poveste, fără să credem că ştim tot. Doar noi.

Azi am luat o decizie. Să completez agenda. M-am temut să încep să scriu pentru că ştiam că niciuna dintre poveştile scrise de mine nu m-ar emoţiona aşa tare ca prima pagină, scrisă de el, în numele meu. Lui îi place să scrie, mie îmi plac lucrurile tehnice. Dar m-am gândit ce-a pierdut fata cu părul creţ şi ochii mari de pe coperta jurnalului, care seamănă izibitor cu mine. Apropo, cum ai găsit-o? A pierdut 3 luni frumoase.

Primul...

Primul weekend pe care l-am petrecut împreună 48 de ore, de fapt prima dată când ne-am dat seama că suntem îndrăgostiţi.  Nu mai ştiu exact ce am făcut, îmi amintesc doar că am dormit până târziu aşa cum ne place nouă, iar eu am făcut omletă.

Prima piesă de teatru pe care am văzut-o împreună cu bilete low cost, pe locuri înghesuite, dar pe care am savurat-o până la capăt doar pentru că ştiam că el e fericit. Filmul la care am decis că păpuşa de porţelan din OZ e ca mine şi mi-a promis că voi primi una. Să nu uiţi de ea, ştii tu când. Şi primul film pe care l-am văzut acasă împreună cred că ne-a luat vreo trei seri pentru că eu adormeam mereu.

Prima călătorie împreună în care el a acceptat ritualul meu: benzinăria de unde cumpăr mereu cafea la doză, să-i citesc tot ce mi se părea interesant într-o revistă de femei, să cânt din când în când, să schimb nervos postul de radio.

Prima floare la ghiveci pe care mi-a adus-o, care s-a ofilit după două zile, şi lunga lui căutare a unei noi flori care să necesite mai puţină atenţie din partea mea.

Prima poză pe care mi-a făcut-o într-o seară frumoasă de primăvară, în parc, şi prima plimbare pe jos, mai lungă de o oră, pe care am făcut-o în ultimul an. A doua plimbare în parc, a treia, a patra şi tot aşa. Pentru că fiecare a fost altfel.

Primul 1 iunie, ziua mea de copil, pe care l-am petrecut împreună. Ce-i drept, într-un spital posomorât, dar am primit un creion colorat plin de bomboane şi o acadea. Şi da, era să uit tocmai ce-ţi place ţie cel mai mult: noi doi am prins şi o iarnă împreună. Cele câteva zile din martie în care s-a întors iarna şi el se bucura ca un copil. Şi dacă ar mai fi durat o zi, probabil am fi avut şi brad.

Primul plan de vacanţă pe care l-am făcut împreună, chiar ieri. O călătorie prin ţări nici calde, nici reci, nici cu mare, nici cu zăpadă. Mai e puţin până în august.

Prima dată când a râs cu poftă 10 minute încontinuu, deşi mulţi dintre prietenii lui ar spune că nu ştie să râdă. Asta pentru că m-am ţinut de poante. Şi prima dată când am plâns împreună.

Prima ceartă a noastră când el a rămas pe gânduri în maşină şi eu am crezut că nu va mai veni. Apropo, te rog să nu mă mai întrebi «vrei să plec?». Răspunsul este nu. Şi prima noastră nuntă împreună la care ne-am certat toată seara. M-am liniştit azi, când am aflat că nu am fost singurii şi că cel mai probabil „a fost ceva în atmosferă pentru că toată lumea era tensionată“.

Prima seară când am dormit împreună şi el era la fel de fâstâcit ca atunci când căuta acea ciocolată topită, iar eu am vorbit în somn ca în fiecare noapte.

Şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste. De fapt, nu ştiu pe care s-o aleg: „Mihaela Dincă, cine ar fi crezut că noi...“ sau „Nu-mi vine să cred câteodată: «Mihaela Dincă mă sărută în fiecare dimineaţă când pleacă la serviciu»“.

Este a doua oară când foştii mei colegi de la „Weekend Adevărul“ m-au rugat să scriu o poveste frumoasă „de dragoste modernă“. De obicei nu ştiu să spun NU, dar le-am spus deja că data viitoare voi refuza, nu din răutate, ci pentru că nu voi avea altă poveste de dragoste.

„Este vineri, 28 iunie. Azi a fost a 179-a zi a anului. Şi acesta nu este sfârşitul poveştii. Îţi mulţumesc!“ ;

Mihaela Dincă are 28 de ani şi o voce de 23. Lucrează în PR, într-o agenţie cu multe fete la fel de energice, dar a rămas  pasionată de tot ce înseamnă jurnalism. Îi place să cânte, să râdă şi să citească seara în pat. Iubeşte vara şi agitaţia oraşelor mari şi şi-ar dori să bată în lung şi-n lat fiecare colţ al lumii.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.