Nu i-am observat până când nu l-am auzit pe el admonestându-l pe chelner, cu vocea ridicată, că i-a adus supa insuficient de fierbinte. Chelnerul a fost surprins, i-a spus că aşa dau ei supele, de obicei, şi că, tocmai, a fost atent ca să nu i-o aducă clocotită. Şi vedeam supa de la masa mea, ieşeau aburi din ea, îmi puteam imagina uşor cam cât de fierbinte poate să fie. Dar omul din clasa medie a insistat că i-a transmis de la început chelnerului că vrea că supa lui să fie foarte fierbinte, şi că susmenţionatul chelner nu a ţinut seama de cererea lui. Şi vreţi să v-o încălzesc din nou, să fie clocotită? Da, aşa vreau, aşa v-am cerut de la început.

Scena aceasta se repetă la nesfârşit, de când merg eu la restaurante. Dar ce spun eu, chiar de mai înainte, de când eram mic, mic de tot. Am trăit la ţară până la doisprezece ani. Acolo am asistat eu prima dată la această scenă. Însă nu doar ciorba trebuia să fie clocotită acolo, ci toată mâncarea. Era aproape o insultă să nu-i pui cuiva pe masă mâncarea neclocotită. Mămăliga, de pildă, dacă nu era mâncată începând cu secunda în care era luată direct de pe foc, era socotită o „mămăligă rece“, adică ceva rău. Rău pentru mămăliga însăşi, rău pentru cina ratată, rău pentru femeia care a făcut-o şi nu a ajustat timingul cum trebuie, rău pentru gazda care te-a pus la masă şi nu s-a îngrijit să-ţi dea mămăligă clocotită.

Şi da, era o adevărată competiţie între ţărani. Între bărbaţi, desigur, însă nici femeile nu se lăsau mai prejos, adesea. Dacă începeau să mănânce şi unul dintre ei nu reuşea, că se opărea sau că nu-i plăcea, pur şi simplu, râdeau de el că nu e bărbat, că e fătălău şi cine mai ştie cum. Doamne, ce mai râdeau de el. Şi omul, ruşinat, încerca din nou, strângând din dinţi şi muşcându-şi limba.

Şi cât m-au mai chinuit şi pe mine cu asta. Şi ai mei, şi toţi cei pe la care mai ajungeam să mănânc. Primele amintiri, care nu-mi vor ieşi vreodată din minte şi lângă care simt şi acum arsurile pe limbă, sunt cu străbunicii, la care am crescut până la cinci ani. Mănâncă, mănâncă, se răceşte mămăliga! Dar nu pot, mă arde! Nu pot! Mănâncă, mănâncă, se răceşte mămăliga! Mănâncă, mănâncă, se răceşte mămăliga! Mănâncă, mănâncă, se răceşte mămăliga! Mănâncă, mănâncă, se răceşte mămăliga! Mănâncă, mănâncă, se răceşte mămăliga... Aveam coşmaruri cu mămăliga aceea clocotită şi noaptea, mi-era groază de ziua următoare, când ştiam că o voi lua de la capăt.

Îmi aduc aminte mereu de mămăliga clocotită a copilăriei mele ori de câte ori aud în stânga sau în dreapta mea, la restaurant, reproşurile făcute chelnerilor, legate de clocoteala insuficientă a mâncărurilor.

Acum vreo doi ani am citit până la capăt un articol ajuns din întâmplare sub ochii mei. Nu l-aş fi citit dacă nu mi-ar fi atras atenţia ceva cunoscut. Scria despre locuitorii unui sat din Iran, în care mulţi bărbaţi făceau cancer de esofag şi de gură, cu mult peste medie şi, mai ales, că erau numai bărbaţi, şi aproape nicio femeie. S-a răspândit vestea, au început să circule ipotezele, de la activităţi radioactive secrete ale guvernului în zonă şi până la vreo mânie divină. Până într-o zi, când doi profesori de la o universitate din Anglia s-au dus şi ei acolo, curioşi, să vadă cu ochii lor. Şi au văzut, chiar din prima zi în care au ajuns. Ţăranii iranieni făceau un fel de „concurs“: cine bea ceaiul mai clocotit şi mai repede, era cel mai tare, un „titlu“ care îi dădea nu mai ştiu ce avantaje în faţa celorlalţi ţărani, şi în fata ţărăncilor, am presupus eu. Plus un cancer la esofag sau la gură, într-un viitor mai îndepărtat sau nu chiar atât de lung…

Şi profesorii englezi au scris un articol despre ţăranii iranieni, un articol ce reconfirmă ceea ce ştiau şi doctorii, de altfel, că principala cauză a acestor cancere sunt lucrurile prea fierbinţi pe care le mănâncă oamenii.

M-am tot întrebat dacă cei care fac pe deştepţii cerând mâncare clocotită în restaurant ar face la fel şi dacă ar fi singuri la masă, fără o femeie alături, care să facă o asociere instinctivă cu virilitatea lor şi cu capacitatea de procreare, sau chiar fără alţi bărbaţi care să-i invidieze pentru acest marker social bine conturat. Presupun că nu ar face-o...

Oare ce fac chelnerii care au citit şi ei articolul acela când văd un astfel de mascul în călduri? Le-o fi milă de el când se gândesc ce o să simtă când îi vor spune doctorii că are cancer la gură sau la esofag? Şi le-o fi milă de el când se gândesc în ce chinuri o să moară din asta? Pentru că se moare cel mai greu, nu ca la alte cancere. De la astea mori şi de durere, şi de inaniţie... :(