SUA introduc securitatea globală: cererea de viză, posibil condiţionată de prezentarea parolelor conturilor de pe reţelele sociale

Intrăm în zodia marelor necunoscute şi, cu absolută certitudine, vom păşi pe un teren totalmente virgin, aşa cum virgină a fost şi iluzia aceea care vorbea despre „lumea libertăţii totale”.

John Kelly, noul secretar pentru Homeland Security a spus  ieri că ambasadele SUA ar putea cere solicitanţilor de viză să-şi declare parolele de acces la toate conturile pe care le deţin pe reţelele sociale. Conturile respective ar putea fi supuse unui control de securitate ca parte a eforturilor de scanare a tuturor persoanelor care doresc să intre în SUA în scopul identificării persoanelor care ar putea prezenta un risc la adresa securităţii naţionale a SUA. Desigur, a adăugat John Kelly, aceasta va viza în primul rând pe cetăţenii din cele 7 ţări musulmane, Irak, Iran, Libia, Somalia, Sudan, Siria şi Yemen, considerate ca având sisteme de verificare neconcludente.

„Avem în vedere  o verificare suplimentară... S-ar putea să dorim să accesăm conturile lor de pe reţele sociale, cu tot cu parolele de acces”.

Şocant? Absolut deloc, deoarece este vorba despre o mişcare în continuarea unui demers mai vechi despre care, încă din 2015, vorbea în mod deschis J. Johnson, şeful de atunci al Homeland Security. El spunea reporterilor că departamentul său monitoriza deja conturile de pe reţelele sociale ale unor persoane, cel puţin cu un an înainte de a li se acorda beneficiile legate de statutul de imigrant. Replica lui Johnson venea după ce departamentul său fusese criticat extrem de dur în urma tragediei de la San Bernardino, când cuplul Sayed Farook (28 de ani) şi Tashfeen Malik (27 de ani) au tras asupra unui grup de oameni, ucigând 14 persoane şi rănind alte câteva zeci. Malik venea din Pakistan şi era SUA după ce primise viza ca logdnica lui Farook, deja cetăţean american, asta în condiţiile în care presa a demonstrat faptul că ea postase pe reţelele sociale, înaintea sosirii în SUA, un mesaj în care lăuda ISIS...

Unul dintre sutele şi sutele de exemple de activităţi care nu puteau fi considerate drept ostile atâta timp cât nu erau publice, sau „publice” în sensul acoperit de lege care, de-abia în ultimii ani, a început să includă şi domeniul virtual. Întrebarea este însă, în continuare, unde se situează graniţa exactă (sau dacă se poate stabili una) între zona privată guvernată de regula confidenţialităţii şi interesele de securitate ale statului. Şi dacă statul poate obliga un provider de internet să acorde acces imediat la serverele sale.

Donald Trump şi John Kelly, noul secretar pentru Homeland Security FOTO EPA

Discuţia nu este deloc simplă şi durează deja de ani de zile în SUA, ca şi în Europa. Sigur că au existat nişte deschideri, precum acordul de schimb privind datele pasagerilor de pe cursele aeriene sau acordul între UE şi marii provideri în vederea urmării şi identificării celor care postează mesaje de incitare la ură sau de favorizare a terorismului.

Numai că, acum, trecem la un nivel superior prin eventuala obligaţie a solicitanţilor de viză de a declara parolele conturilor lor de reţelele sociale. Este o măsură fără precedent şi care, foarte posibil, ar putea fi extinsă şi folosită ca un precedent care, ulterior, să fie confirmat prin legislaţii speciale în toate ţările europene confruntate cu creşterea continuă a ameninţării teroriste.

Sigur că, din punctul de vedere al agenţiilor de securitate, această măsură este mai mult decât necesară şi justificată prin invocarea principiului interesului naţional. Numai că, pe de altă parte, în lipsa existenţei unei legislaţii speciale, există şi posibilitatea ca lucrurile să devină dacă nu imposibil de controlat, cel puţin greu de explicat opiniei publice naţionale şi internaţionale. Să luăm un exemplu aproape de noi: Turcia, acolo unde, în ultimele 6 luni ale anului trecut, peste 1500 de persoane au fost trimise în arest sub acuzaţia de a fi promovat terorismul prin intermediul reţelelor sociale, după declaraţia făcută de Ministerul turc de interne. S-a vorbit despre investigarea a 3710 de persoane suspecte, 1656 dintre acestea rămânând în arest, 1300 fiind puse în libertate sub control judiciar, 84 de suspecţi fiind încă chestionaţi de către poliţie.

În acest context, discuţia reală ar trebui să ducă, cât mai rapid, la stabilirea unui cadrul legal, trecut şi votat de parlamentele naţionale (plus, în cazul nostru, de Parlamentul European) care să specifice atribuţiile clare date organismelor specializate de a efectua asemenea cercetări, cu garanţiile de rigoare în ce priveşte respectarea confidenţialităţii reale a datelor personale. Dacă nu, orice este posibil şi de-abia atunci spaţiul virtual şi-ar pierde, poate definitiv, caracteristica ce-l face acum atât de fascinant, libertatea garantată de exprimare.

Tot atât de adevărat este şi că acest spaţiu este folosit în modul cel mai divers şi, de cele mai multe ori, aşa cum nu ştiţi şi nu bănuiţi măcar. Asta pentru că, în cel mai bun caz, Internetul pe care navighează oamenii obişnuiţi nu grupează decât maximum 10% din activităţile zilnice, celelalte intrând în zonele de umbră acoperite de protocoalele de siguranţă ale DARK NET.

Nu de dumneavoastră şi de pozele cu pisicuţe, grădini sau de schimburile de felicitări sau de panseuri celebre ar vrea să se ocupe serviciile de securitate. Nici măcar de mesajele directe de incitare la ură sau de susţinere transmise în spaţiul descoperit al acelor 10% din activităţile vizibile pe Internet, foarte uşor de identificat şi de blocat. Îi interesează parolele de acces deoarece, pe conturile sociale, ca şi pentru a accesa DARK NET, mesajele cu adevărat ofensive sunt transmise folosind programe speciale tip THOR care ascund identitatea de origine, trecând-o prin nenumărate servere pentru anonimizare  înainte ca ele să ajungă la destinatar. Unul real sau unul dintr-un grup de „chat” creat special la o dată şi la o oră anume, operaţional doar pentru câteva minute, atât cât trebuie pentru primirea şi descărcarea mesajelor.

Aşa se dau ordinele către reţelele teroriste, aşa se transmit numerele de cont unde sunt depuşi bani, aşa se indică adresele rezidenţelor temporare securizate sau a depozitelor de arme...

Ştiind toate astea, sigur, poţi da dreptate celor care, în disperare, caută să rupă un lanţ de activităţi şi complicităţi de dimensiuni enorme. Dar asta justifică oare sau nu interferenţa legiferată şi programată în viaţa privată?

Răspunsul este extrem de dificil de dat şi, în definitiv, în orice timp şi în orice ţară, depinde în primul rând, în egală măsură, de politicieni şi de calitatea şi soliditatea legislaţiei şi sistemului juridic. Din nefericire, discuţia asta nu se poartă într-un timp al normalităţii, ci în cel al tuturor spaimelor...