Nimeni, în acel moment, nu se îndoia că semnificaţia mesajului „Mission Accomplished“ era mult mai amplă decât stricta referinţă la operaţiunile militare căci, în esenţă, analiştii vorbeau, cu foarte mult entuziasm sincer la acea oră, despre un nou concept, „Noul Mare Orient Apropiat“, conceput, implementat, susţinut şi garantat pe termen lung sau chiar foarte lung de puterea SUA şi influenţa sa devenită pe atunci omniprezentă în întreaga regiune.

Nu era vorba numai despre „Pax Americana“ doar valabilă pentru Irak sau pentru zona largă a Orientului Apropiat, era vorba (sau aşa cel puţin se înţelegea în acel moment) despre garanţia pe care americanii o dădeau privind intenţiile lor extrem de concrete şi serioase de a fi pilonul unei vaste operaţiuni de reconstrucţie, de modernizare a ţării, de eficientizare şi profesionalizare a tuturor structurilor administraţiei şi forţelor armate şi de securitate. Plecare americană urmând să se producă doar după toate acestea vor fi devenit realitatea cotidiană. Adică “vin americanii+aici rămân americanii“.

Primul semnal că lucrurile nu aveau să urmeze această logică teoretic entuziasmantă a fost când, pe 18 decembrie 2011, în urma deciziei Preşedintelui Obama, ultimii soldaţi americani părăseau Irakul.  Între momentul din mai 2003 şi cel din decembrie 2011, nimeni nu ştie să cuantifice cu exactitate bilanţul victimelor violenţelor interne, luptelor fratricide de o intensitate deosebită, atentatelor; cele mai optimiste estimări vorbesc despre 100.000 de oameni, cele mai pesimiste de peste 700.000, plus milioanele de persoane care au fugit de situaţia scăpată de sub orice control. Iar ceea ce este acum în Irak confirmă că încercarea americană de a oferi măcar un fundament oarecare unui viitor stat democratic nu a reuşit...

Am amintit de acest moment din 2003 (corelat cu retragerea foarte puţin glorioasă din 2011) pentru că situaţia de atunci din Irak începe să semene teribil de tare cu ceea cu deciziile americane în ce priveşte Siria, ţara-cheie din Orientul Apropiat. Săptămâna trecută, Donald Trump a anunţat două decizii majore care au stupefiat toată lumea: a promis retragerea totală, „foarte, foarte curând“ a contingentului de 2000 de militari americani din Siria şi „îngheţarea“ finanţării programelor de ajutor pentru reconstrucţie în zonele unde, după lupte foarte grele, trupele Coaliţiei internaţionale eliberaseră câteva zone de sub ocupaţia ISIS. Valoare programelor respective fiind de aproximativ 200 de milioane $.

Fără explicaţii, fără prezentarea măcar a unei viziuni de întărire alternativă a altor puncte ale prezenţei militare americane în zonă.

Drept care, peste două zile, pe 4 aprilie, toată lumea este interesată profund de ce se va decide la Ankara unde va avea loc un Summit tripartit care va reuni liderii politici ai Federaţiei Ruse, Turciei şi Iranului în cadrul celui de-al 7-lea Consiliu de cooperare. Sigur, o reuniune programată cu mult timp înainte, dar nimeni nu se aştepta ca discuţiile să aibă loc într-un context atât de diferit, adică după ce au primit un nesperat şi uriaş cadou, cel al retragerii americane din Siria. Consecinţele pot fi uluitoare, indiferent în ce perspectivă temporală le-am analiza. Gândiţi-vă că, în istorie, cine a stăpânit Damascul avea comanda tuturor rutelor de transport, coordona centrul nodal al dialogurilor între civilizaţii şi putea deschide sau închide accesul spre rutele înspre estul şi atunci, dar şi acum, atât de tentant prin nesfârşitele sale bogăţii. Pentru a transmite că ceva foarte important s-a schimbat deja, înspre încântarea lumii musulmane, Preşedintele Erdogan s-a grăbit să tensioneze tensiunile şi presiunea directă asupra Israelului, cu acuzaţii rar auzite chiar şi în acel climat undele insultele pleacă repede şi ajung uşor un nivel cu care urechile occidentale nu sunt obişnuite.

Dar, în acest caz, insultele la adresa Premierului Netanayahu înseamnă că este identificat un posibil moment propice de mare vulnerabilitate a liderului israelian, încolţit acasă de probleme cu justiţia care par extrem de serioase. Este posibil, spun unele surse, ca foarte curând să urmeze şi nemulţumiri serioase la adresa noii structuri de putere din Arabia Saudită dacă americanii vor sesiza vreo umbră de îndoială asupra capacităţii noului lider saudit de a mobiliza nişte ţări vecine pentru un atac împotriva Iranului în cazul în care Trump va denunţa unilateral Tratatul nuclear cu această ţară şi lucrurile se vor îndrepta către un nou război zonal. Uşor de făcut în condiţiile de odinioară, foarte greu de imaginat acum.

Asta nu înseamnă însă că Donald Trump nu visează la posibilitatea de a spune şi el „Mission Accomplished“ de pe un port-avion din Golf. Şi este şi perfect posibil să ordone şi începerea ostilităţilor.

Şi totuşi, deloc imposibil dacă ceea ce vedem acum drept retragere inexplicabilă a americanilor din Irak nu ar fi decât o mişcare strategică vizând concentrarea tuturor forţelor într-o mişcare împotriva Iranului. Este o perspectivă realistă? Cu siguranţă că da pentru Donald Trump care a promis din timpul campaniei electorale că vrea să iasă din acordul nuclear cu iranienii pe care l-a caracterizat de nenumărate ori ca fiind „cel mai prost acord făcut vreodată de SUA“. Desigur că şi John Bolton, noul consilier al lui Trump pe probleme de securitate ar susţine ideea, asta dacă rămâne fidel ideilor exprimate într-un editorial intitulat „Pentru a stopa bomba iranian, bombardaţi Iranul“ şi în care argumenta nevoia efectuării cât mai rapid a unor lovitui preventive şi a unei „rapide schimbări de regim“.

Uşor de zis, mult mai greu de realizat acum când, pe de o parte, se consolidează de o asemenea manieră pilonul de forţă ruso-turco-iranian dar şi când se aud multiple mesaje de avertisment ale Chinei împotriva oricărui act de război împotriva Iranului prieten, ţară unde are interese economice multiple şi perspective majore de implantare în viitor În fine, este clar definită şi opoziţia semnatarilor europeni ai acordului nuclear cu Iranul  şi este greu de crezut că Uniunea Europeană în ansamblu, dar şi, individual, Franţa, Germania şi Marea Britanie vor risca o rupere instantanee a relaţiilor cu Teheranul.

Asta nu înseamnă însă că Donald Trump nu visează la posibilitatea de a spune şi el „Mission Accomplished“ de pe un port-avion din Golf. Şi este şi perfect posibil să ordone şi începerea ostilităţilor.

Numai că, de data asta, consecinţele nu vor mai fi doar regionale iar implicările de forţe ar putea să nu mai fie doar convenţionale.