Dincolo de tancuri, URSS 2.0

Secretarul General al NATO: „Rusia continuă să aprozioneze pe separatişti cu tancuri, vehicule blindate, artilerie şi lansatoare de rachete”

În jocul de şah, esenţială este deschiderea. Întreaga partidă este determinată de prima mişcare, cea care anunţă o şcoală de gândire, atenţionează asupra caracterului ofensiv sau a intenţiei de joc în aşteptare, generează structura pe care se vor aşeza următoarele opţiuni.

Sigur, ele pot să fie mai mult sau mai puţin interesante sau surpinzătoare în funcţie de talentul sau geniul jucătorului. Dar, ca şi în viaţa reală, ele se subsumează în cea mai mare parte primei mişcări. Lucru ştiut foarte bine de strategii militari, cei a căror sarcină este să privească întotdeauna „dincolo de tancuri” pentru a avea viziunea unui joc cu minimum 5 mişcări în avans. Pregătind din timp, chiar înainte să fie făcută prima mutare, cât mai multe dintre versiunile realiste din nelimitatul câmp al posibilităţilor.

Maeştri ai jocului de şah, ruşii au reuşit acum ceva destul de rar şi, din această cauză, cu atât mai remarcabil: o suprapunere aproape perfectă de jocuri diferite, acoperind totul cu perdeaua de fum a spectacolului cel mai evident, cel al desfăşurării de tehnică militară şi trupe de comando. Spectacol cu o coregrafie perfectă, niciodată finalizat, bazat pe viteza cu care în permanenţă se schimbă decorurile şi se înlocuiesc actorii în teren, costumaţi mereu diferit, cum o cere scenariul zilei, utilizând o butaforie reală şi extrem de sofisticată.

Dar ce este oare în spatele tancurilor? Care este doctrina de putere ce justifică acest efort de o amplitudine fără precedent după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial?

Trei mize.

Prima, internă, de creare a unei structuri de putere unipolară, indiscutabilă şi recunoscută ca atare cu veneraţia cu care ruşii au ştiut întotdeauna să-şi înconjoare ţarul, în momentele de apogeu ale puterii sale. Realitatea Proiectului URSS 2.0 sau al Marii Rusii dacă preferaţi, nu putea fi conceput şi nu ar fi putut să fie implantat în subconştientul colectiv rus decât după ce apăruse o nouă realitate de tip eroic. Pentru prima oară după Marele Război pentru Apărarea Patriei, venind imediat după umilinţa enormă pe care au resimţit-o în momentul destrămării URSS şi decăderii lor la rangul de putere regională, ruşii au văzut că liderul lor providenţial a putut să recupereze un teritoriu considerat istoric-rusesc, Crimeea, fără ca asta să genereze vreo reacţie pe plan internaţional.

Deci, şi-au spus ei, se poate: calculul a fost exact, iar forţele operaţionale au fost la înălţime. În consecinţă, planul se poate dezvolta, prin extinderea şi amplificarea mecansimelor testate în faza I, Crimeea. Se poate deci, în gândirea geostrategilor de la Kremlin, să se întrevadă un posibil succes al celei de-a doua mize, direct condiţionată de succesul primei.

Un mare conducător are nevoie de un teritoriu corespunzător dar depinde în mare măsură şi de evoluţiile demografice pe teritoriul respectiv. Extinderea spre vest este marea şansă care, cel puţin teoretic, s-ar putea să se ofere acum Rusiei în condiţiile în care toate teritoriile estice ale Rusiei au fost dintotdeauna subpopulate. De aici şi decizia foarte interesantă, testată cum spuneam în Crimeea, de a folosi minorităţile ruse din ţările limitrofe (toate parte a fostei URSS) drept vector al unei revolte de tip identitar, susţinând-o prin toate mijloacele imaginabile, amplificând în continuare acest sprijin în ciuda tuturor presiunilor comunităţii internaţionale.

Cred că suntem acum doar în faza I a realizării acesteia a doua mize, atenţia concentrându-se pe estul şi sudul Ucrainei, cu cei 21,5 milioane de locuitori dintre care peste 8 milioane de origine rusă.  Dar, atenţie, „zona limitrofă” mai poate însemna oricând referinţa la Belarus cu ai săi 9,5 milioane de locuitori, mulţi favorabili unei reîntoarceri la Mama Rusia şi la avantajele economice care ar putea schimba ceva din realităţile dramatice ale unei economii sufocate de probleme. Să nu uităm - căci, în mod cert, strategii Kremlinului nu uită de asta - faptul că în cele trei republici baltice, Lituania, Letonia şi Estonia, chiar intrate în UE şi membre NATO, situaţia minorităţii ruse constituie mereu o problemă extrem de sensibilă şi destul de importantă, având în vedere faptul că etnicii ruşi constituie un procent de peste 10%.

Cât de departe poate merge un plan care să aibă această miză precisă? Teoretic, dacă lucrurile sunt incerte în cazul Ucrainei (cu dezoltarea oricând posibilă, în imediat, către Moldova şi Gurile Dunării folosind enclavele Transnistria şi Găgăuzia), practic lucrurile ar fi foarte dificile în cazul statelor baltice, acoperit prin dubla garanţie NATO şi UE.

Foarte dificile, dar şi imposibile? Nu răspund unii analişti, invocând o posibilă (dar niciodată demonstrată practic în totalitate) susţinere a Kremlinului pentru toate politicile europene care vizează fie dinamitarea din interior a structurilor şi organizaţiilor spaţiului euro-atlantice, fie a mişcărilor autonomiste şi independentiste care să fărâmiţeze la maximum peisajul politic european. Logica mişcare cu consecinţe deja sensibile şi cu largi perspective de dezvoltare care ar putea să inducă în Europa un şir nesfârşit de temeri şi probleme.

Ideea centrală a planului rus este de a sprijini principiul autodeterminării popoarelor, cu referinţă directă la minorităţile ruse aflate pe teritoriile altui stat şi care trebuie ajutate să capete o identitate statală şi, la cerere, să se reunească cu Rusia. Dar propun aceluiaşi demers şi unor state din interiorul UE. În consecinţă, cel mai entuziast în a aplica modelul de intervenţie din Ucraina a fost Viktor Orban, marele prieten şi susţinător al lui Putin, Ungaria anunţând deja că doreşte să-şi protejeze etnicii din Ucraina (şi nu numai, o altă direcţie a aceleiaşi acţiuni fiind Ţinutul Secuiesc şi, prin extensie probabilă, întreaga Transilvanie).

Este într-adevăr grav sau ne prefacem doar că ar fi aşa pentru a stimula, motiva sau ridica miza unor negocieri care se poartă acum în toate formatele imaginabile?

Iată un răspuns din cele posibile. Aparţine unuia dintre iniţiaţi, fostul cancelar social-democrat german Helmut Schmidt:

„Zi cu zi, se măreşte primjdia ca situaţia să se agraveze ca în august 1914...Situaţia mi se pare din ce în ce mai comparabilă. Europa, americanii şi ruşii se comportă exact cum spunea Chritopher Clark în romanul său intitulat Cartea Somnambulilor.  

De ce vorbeşte oare Helmut Schmidt despre Primul Război Mondial? Pentru că atunci s-a produs marea redesenare a hărţii Europei, atunci Rusia ţaristă se prăbuşea cu ajutorul inestimabil al Germaniei care asigurase trecerea lui Lenin în vagonul blindat.. Acela era momentul ce anunţa formarea, peste câţiva ani de cumplite suferinţe pentru întreaga lume, a proiectului URSS 1.0. Cum nimic nu e întâmplător, cel puţin la acest nivel de joc, remintiţi-vă harta lumii de acum un secol. Vă evocă ceva?

Acum NATO afirmă că „forţele ruse sunt angajate în operaţiuni militare directe în Ucraina". Agresiune, intervenţie militară evidentă chiar dacă, din punctul de vedere al României, exprimat ieri de Preşedintele Traian Băsescu, lucrurile par să nu stea altfel. Cu toate acestea, continua Secretarul General al NATO, Rusia continuă să aprozioneze pe separatişti cu tancuri, vehicule blindate, artilerie şi lansatoare de rachete. Rusia a tras asupra Ucrainei atât de pe teritoriul rusesc cât şi de pe cel ucrainean"....

Iar planului rus NATO anunţă că ţine poarta deschisă pentru o eventuală cerere de aderare din partea Ucrainei, posibil de anunţat chiar săptămâna viitoare când Preşedintele Poroşenko va fi la Bruxelles.

De-abia atunci vom vedea cu adevărat ce ar putea fi dincolo de tancuri. Ale unora, ca şi ale altora. Pentru că aceea este situaţia în care, ca şi în şah, ambii jucători majori sunt siliţi să treacă la ofensiva vizibilă.