Armata rusă, de la planificarea nerealistă a ofensivei militare din Ucraina la scufundarea navei amiral Moskva. INTERVIU cu istoricul Cosmin Popa
0
Scufundarea navei-amiral a Flotei ruseşti din Marea Neagră (n.a. Moskva) a redus mult capacitatea Rusiei de a controla Marea Neagră, ceea ce va genera noi oportunităţi militare pentru Ucraina, mi-a declarat, într-un interviu, istoricul Cosmin Popa. Acesta este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria URSS.
Sebastian Rusu: Prima fază a operaţiunii militare ruse din Ucraina s-a încheiat cu un eşec în contextul în care în Nord nu au reuşit să ocupe capitală şi niciun punct strategic care să le întărească poziţiile spre culoarul Nipru-Don. A fost ofensiva militară rusă asupra Kievului o diversiune care să le permită acestora să înceapă o ofensivă puternică în sud pentru cucerirea Donbasului?
Cosmin Popa: Entuziasmul generalilor lui Putin, ca şi puterea de luptă a trupelor, care au participat la prima parte a războiului Rusiei împotriva Ucrainei, au fost mult diminuate ca urmare a rezistenţei ucrainenilor. Planificarea nerealistă, proasta organizare a campaniei şi lipsa de motivaţie a trupelor ruseşti au făcut ca armata rusă să se dovedească incapabilă să desfăşoare cu succes operaţiuni pe mai multe direcţii majore, de unde şi decizia de restrângere a frontului, prin abandonarea a ceea ce se dorea a fi asediul Kievului.
Încercarea de ocupare a capitalei Ucrainei a fost gândită mai degrabă ca o reprezentaţie teatrală, în care rolul principal urma să-l joace un Vladimir Putin victorios, într-un soi de reconstituire a celui de-al Doilea Război Mondial. Încredinţat de faptul că „prăbuşirea” Ucrainei este un fapt împlinit, Putin a imprimat planificării militare o amprentă propagandistică, tipică „măsurilor active” ale serviciilor secrete ruseşti. Rezultatul a fost o ofensivă rusească neglijentă, marcată de dispreţul faţă de capacităţile militare ucrainene şi mai ales faţă de voinţa acestora de a se apăra în faţa unui adversar a cărui putere părea incomparabil mai mare decât s-a dovedit în realitate. De aceea, abandonarea tentativei de asediu nu a fost o diversiune, ci o recunoaştere indirectă a greşelilor militare, pe care cu siguranţă că Putin şi ofiţeri săi vor încerca să o mascheze prin succese militare secundare.
Lovirea şi scufundarea navei-amiral a Flotei ruseşti din Marea Neagră, un eveniment extrem de important în economia acestui război, a redus mult capacitatea Rusiei de a controla Marea Neagră, ceea ce va genera noi oportunităţi militare pentru Ucraina. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când o altă navă-amiral „Moscova”, tot a Flotei Mării Negre, dar atunci a URSS, a fost scufundată în largul coastelor româneşti în septembrie 1941. Desigur că dispozitivul militar al Peninsulei Crimeea rămâne esenţial pentru ceea ce reprezintă ameninţarea rusă în Bazinul Mării Negre, dar scufundarea navei-amiral va avea efecte politice asemănătoare cu cele ale scufundării submarinului Kursk, doar că de această dată nu în favoarea lui Putin.
Cum vor evolua operaţiunile militare în sud? Vor transforma ruşii acest front într-un conflict îngheţat pentru a pune o presiune tot mai mare la o eventuală negociere de pace cu Kievul?
În momente de faţă, Moscova nu are capacitatea militară, mai ales din perspectiva resurselor umane, pentru a desfăşura operaţiuni militare de natură să pună în pericol întreaga Ucraină. Este foarte greu de crezut că până la 9 Mai, momentul pe care Putin şi-a dorit foarte mult să-l marcheze într-o manieră tipică, să poată fi obţinute succese militare semnificative chiar şi în S-E Ucrainei. Fiecare zi de rezistenţa militarilor ucraineni în Mariupol nu face decât să întârzie şi mai mult planificata ofensivă pentru extinderea celor două „republici populare”, Donetsk şi Lugansk, până la fostele lor graniţe administrative ale regiunilor. Dacă „descifrăm” declaraţiile recente ale preşedintelui Dumei de Stat, Viaceslav Volodin, acesta pare să fie acum planul de avarie al lui Putin, despre care crede că i-ar putea permite să „vândă” propriei populaţii aventura din Ucraina drept un succes.
Putin şi-a prezentat iniţial războiul drept o „acţiune specială” de protejare a populaţiei din Donbass, deşi planul său real a fost transformarea Ucrainei într-un stat marionetă. Aproape ironic, după seria de înfrângeri militare administrate de forţele ucrainene, Putin este forţat acum din nou să invoce Donbassul ca presupus motiv al restrângerii frontului, la care a fost însă obligat de realităţile militare.
„Îngheţarea” conflictului, în maniera clasică în care a procedat Rusia cu toate regiunile unde a potenţat separatismul, pentru a pune în defensivă guvernele centrale, este acum imposibilă. Aceasta nu înseamnă că cele două „republici” vor fi sigur lichidate la sfârşitul războiului. Alipirea lor la Rusia, în cazul în care operaţiunile militare ruseşti vor avea succes, este un fapt aproape sigur. În cazul în care Ucraina va învinge şi în a doua etapă a războiului, aşa cum a făcut-o în prima, Rusia va fi nevoită să accepte un plan de reintegrare treptată a acestora în Ucraina, având la bază o serie de proceduri democratice, internaţional controlabile. În orice caz, oricare ar fi planurile lui Putin, în momentul de faţă, el nu mai are capacitatea de a impune agenda politică a conflictului, aceasta urmând să fie dictată de rezultatul acţiunilor militare din a doua etapă a războiului.
De aceea, pentru Putin şi generalii săi, inclusiv Dvornikov, obţinerea unor succese militare în S-E Ucrainei, reprezintă o chestiune de viaţă şi de moarte, de care depinde nu doar viitorul regimului politic din Rusia, dar chiar şi siguranţa lor personală. În privinţa iniţiativelor politice ucrainene, în momentul de faţă ne aflăm într-un soi de normalitate de război. Pe bună dreptate, Kievul a semnalat clar că termenii păcii vor fi dictaţi de rezultatul acţiunilor de război, de aceea, reprezentanţii Ucrainei au propus Rusiei întâi încheierea unui acord de încetare a focului, fără de care, aşa-zisele negocieri politice sunt un non-sens.
Această schimbare a fost ipocrit taxată de Rusia ca fiind o scădere a interesului Ucrainei faţă de ceea ce Moscova numeşte impropriu „negocieri de pace”. De aceea, cu privire la statutul internaţional al Ucrainei, atâta vreme cât soarta războiului este încă incertă, este riscant şi inutil să ne exprimăm, iar eventualele garanţii internaţionale acordate Ucrainei sunt mai degrabă sondaje politice decât realităţi. Dacă Ucraina va învinge, atunci ea va fi liberă să-şi aleagă aliaţii şi partenerii, inclusiv pe cei din NATO. În caz contrar, este greu de crezut că eventualele garanţii internaţionale de securitate ar putea funcţiona, niciuna dintre Marile Puteri nefiind în măsură să limiteze acţiunile politice ale unei Rusii victorioase în Ucraina.
Cât de mare este riscul de internaţionalizare al conflictului militar din Ucraina? Ar putea Putin să atace în flancul estic al NATO dacă Ucraina va primi armament şi sprijin logistic din partea Alianţei?
Riscul de internaţionalizare a conflictului este în acest moment semnificativ. Pentru a-şi mări şansele de succese în S-E Ucrainei, Rusia trebuie să îngreuneze semnificativ accesul Kievului la armamentul şi muniţia pe care le furnizează ţările NATO. Fără distrugerea nodurilor de cale ferată şi a aeroporturilor de la graniţele Ucrainei cu Polonia, Slovacia şi România, acest lucru este imposibil de realizat. În această cheie interpretez avertismentul Moscovei către toate ţările NATO şi sunt convins că de această dată, Putin nu va mai pleca de la premisa falsă a non-intervenţiei ţărilor occidentale în conflictul său cu Ucraina.
Pe termen mediu, Rusia nu a renunţat la planul său major de a destructura sistemul de apărare NATO din Europa. Mai mult, dificultăţile pe care le întâmpină în Ucraina, care se bucură de asistenţa NATO, i-au întărit lui Putin convingerea că este înconjurat de ţări ostile Rusiei. De aceea, un atac de natură să testeze capacitate şi mai ales voinţa NATO de a-şi apăra teritoriul, nu este deloc exclus. În paralel, propaganda rusă va continua să-şi prezinte războiul de agresiune din Ucraina ca făcând parte dintr-un program legitim de apărare a securităţii naţionale, ceea ce nu este altceva decât o altă diversiune.
Ce şanse are regimul Putin să reziste în contextul înaspririi sancţiunilor economice şi al lipsei unor succese militare majore în Ucraina? Ar putea serviciile şi o parte a elitei militare ruse să-l răstoarne la un moment dat de la putere?
Dacă ne raportăm la nevoile unei economii dezvoltate şi globalizare, aşa cum era cea a Rusiei, pare că şanse prea mari de rezistenţă în noile condiţii nu există. Sigur că absenţa unor capacităţi de producţie esenţiale, aşa cum sunt microcipurile, semiconductorii, dar şi tehnologia necesară exploatării, transportului şi prelucrării hidrocarburilor, îngreunează mult capacitatea Rusiei de a rezista sancţiunilor. În mod tradiţional, în astfel de momente, Rusia a mărit presiunea propagandistică asupra propriilor cetăţeni pentru a „explica” situaţia economică grea prin „agresiunea nejustificată a Occidentului”. Este ceea ce face acum Putin, atunci când le spune ruşilor că şi fără atacul asupra Ucrainei, sancţiunile ar fi fost adoptate. Sigur că situaţia economică a Rusiei se va deteriora semnificativ la sfârşitul verii.
Actualul curs artificial al rublei cu siguranţă nu va fi menţinut, iar inflaţia va fi mult mai mare decât anunţa Banca Centrală, anume 19%. Stocurile de piese de schimb urmează să se termine şi ele, iar în momentul de faţă, chiar dacă ar reuşi să găsească în China, India sau alte ţări, înlocuitori pentru o serie de repere esenţiale, Rusiei îi lipseşte o flotă semnificative de containere. Având în vedere că beneficiile globalizării economiei ruseşti nu au atins decât un segment al populaţiei, deşi semnificativ, este de aşteptat ca regimul să apese mai serios pedala represiunii şi a administrării politice a deficitului pentru a explica deteriorarea economiei prin acţiunile „inamicilor” din Occident, întârziind prin aceasta apariţia reacţiilor sociale.
Capacitatea elitei militare ruse de a organiza „lovituri de palat” în momentul de faţă este extrem de scăzută. Aici nu am în vedere doar faptul că Putin şi-a luat o serie de precauţii de natură să înlăture posibilitatea de a fi „destituit” de apropiaţii săi. Faptul că se bucură de asistenţa unui întreg serviciu special, care are drept obiectiv paza şi protecţia sa - lucru care implică activităţi informaţionale complexe - este un indiciu clar al modului în care funcţionează sistemul decizional în Rusia.
După seria de înfrângeri din Ucraina, ofiţerii superiori ruşi, percepuţi în societate ca fiind incompetenţi, corupţi şi insensibili la pierderile de vieţi din rândul soldaţilor de pe teren, nu se bucură de sprijinul public şi nici de prestigiul care să-i impulsioneze pentru a pune în practică un asemenea plan, iar Putin cu siguranţă va evita o confruntare cu întreg corpul ofiţeresc, de natură să-i stimuleze acestuia instinctul colectiv de conservare. Pe lângă aceasta, în momentul de faţă, militarii ruşi nu au un lider capabil să ia asupra sa o asemenea sarcină şi care să se bucure de o autoritate necontestată la nivel naţional. Şoigu nu a fost niciodată un astfel de lider, Gherasimov s-a dovedit incompetent, iar Dvornikov a dovedit, până acum, că este un general „redutabil”, dar doar atunci când luptă împotriva populaţiei civile şi a grupurilor răzleţe şi prost înarmate de insurgenţi.
Represiunea selectivă care are loc în rândurile ofiţerilor superiori din FSB, cu precădere din Direcţia a V-a, cea înfiinţată de Putin, nu este de natură să reprezinte punctul de pornire al unui complot al serviciilor împotriva sa. Ea este percepută mai degrabă ca un „lift social” pentru ofiţerii care au stat, până acum, în umbra generalilor cu acces direct la Putin. Aşa stând lucrurile, posibilitatea unei revoluţii autentice în Rusia, mai ales în condiţiile în care Putin va decreta mobilizarea generală, este mult mai mare decât cea a unei lovituri de palat, dar acest lucru nu se poate petrece în perioada imediat următoare. Deocamdată, Putin controlează ferm „deşertul” politic din jurul său, fiind puternic susţinut de populaţia loială şi de aparatul de control, represiune şi propagandă pe care l-a construit în ultimii zece ani.
Se încarcă comentariile...
