E vorba despre o scrisoare pe care domnul Donald Tusk a adresat-o azi şefilor de state şi guverne din UE în pregătirea Summitului din Malta unde se va discuta despre viitorul Europei. Puteţi accesa aici textul integral.

Neaşteptat, îngrijorător, cu o tentă reală şi profundă de disperare, semn că timpurile şi jocurile se schimbă acum şi că nu mai poate exista temporizare, negociere sau amânare.

Scrisoarea enumeră trei mari ameninţări la adresa Europei, ameninţări „care nu au mai existat până acum, cel puţin la o asemenea scară”.

Prima ameninţare pe care o identifică Preşedintele în exerciţiu al Uniunii Europene este una externă „legată de noua situaţie geopolitică din lume şi din jurul Europei”.

Analiza Preşedintelui UE pune, exact pe acelaşi plan şi în aceeaşi propoziţie, ameninţările reprezentate de China, de Rusia prin politica sa agresivă faţă de Ucraina şi de vecinii săi, războaiele, teroarea din Orientul Apropiat şi Africa precum şi „declaraţiile îngrijorătoare ale noii Administraţii americane”. Iar ca lucrurile să fie şi mai clare pentru cine are urechi de auzit, dl. Tusk revine, subliniind că mai ales schimbarea de la Washington pune UE într-o situaţie dificilă prin faptul că noua Administraţie pare să pună sub semnul întrebării ultimii 70 ani de politică externă americană”.

E foarte grav. Asta nu mai este vreo estimare de analist sau de comentator de politică externă, este poziţia oficială a celui mai înalt reprezentant al Uniunii Europene, cel care are misiunea de a organiza discuţiile, negocierile apoi dezbaterile finale în forumul decizional suprem al UE, Consiliul Europei la nivel de şefi de state şi guverne. Deciziile luate acolo devin orientare prioritară, indiscutabilă, pentru tot ceea ce înseamnă liniile de acţiune ulterioare ale Comisiei Europene. Acolo, în definitiv, se iau hotărârile finale asupra destinelor europene...

Luarea de poziţie ca a domnului Donald Tusk este importantă deoarece este de presupus că o asemenea scrisoare, mai ales cu un asemenea conţinut exploziv, nu apare din senin, ci după consultări şi convorbiri exploratorii cu omologii săi din Statele Membre. Nu este, nu poate fi un simplu balon de încercare difuzat acum public pentru a se vedea care ar fi reacţia publică. Înseamnă altceva: cel puţin o parte dintre şefii de stat şi de guvern agrează acum asupra unei poziţii care începe, foarte rapid, să semne cu un fel de mobilizare de trupe anti-Trump, ale Administraţiei americane şi, prin extensie, împotriva Statelor Unite.

Este însă Uniunea Europeană într-adevăr pregătită de o asemenea aventură globală? Este oare pregătită să repete în acest început de 2017 cuvintele rostite de generalul Charles de Gaulle:

„Europa supranaţională, este Europa sub comandament american. Germanii, italienii, belgienii şi olandezii sunt dominaţi de americani. Şi englezii sunt, dar într-un alt mod, deoarece fac parte din aceeaşi familie?”

Întrebarea nu ţine de politică, ci de capacităţile din teren de care dispune UE pentru a putea face faţă tocmai ameninţărilor de care vorbeşte Donald Tusk cu atâta îngrijorare.

Sigur, reafirmă mesajul auzit de atâtea ori ca o mantră a discursului corect politic în instituţiile europene: „nu vom reuşi decât uniţi, divizaţi dispărem”. Aşa e dar, până una alta, dincolo de vorbe, ar trebui să se afle o alinienere impresionantă de mijloace comune furnizate de Statele Membre pentru ceea ar fi trebuit să însemne (şi nu e cazul, cel puţin acum) structura europeană comună de apărare şi securitate.

Nu e. Poate va fi fi. Dar acum nu e. Drept care, singura speranţă este că există NATO şi protocolul de cooperare extinsă cu UE. Iar americanii sunt singura certitudine majoritară ca număr de trupe, echipamente şi contribuţie financiară care menţine structura funcţională. Totuşi, ne place sau nu să recunoaştem, americanii au venit să răspundă la cererea urgentă şi disperată a partenerilor europeni de a întări frontiera de est a Alianţei. O fac şi în acest moment, masiv, neschimbând nimic din angajamentele luate la Summitul de la Varşovia.

Sigur că a iritat masiv cererea imperativă a lui Trump ca toate statele partenere din Alianţă (atenţie, nu numai cele din Europa Centrală şi de Est!) să se achite de angajamentele ferme asumate şi semnate în reuniuni solemne de a destina apărării naţionale procentele care asupra cărora s-a căzut de acord. Sigur că este neplăcut să ştii că, pe fond, Europa din 2017 încă este total dependentă nu numai de „umbrela nucleară” americană ci şi să vezi care este debalansarea reală de forţe între americani şi tot restul ţărilor din NATO.

Dar întrebarea cea mai serioasă este legată de capacitatea UE şi a fiecărui Stat Membru în parte de a face faţă la o suprapunere sau o conjuncţie de crize, exact de genul celor enumerate în scrisoarea domnului Tusk. La care să se adauge eventuale seisme sociale provocate de consecinţele economice ale ieşirii din sistem ale uneia sau mai multe ţări...

Singura garanţie reală, de durată şi de profunzime, a supravieţuirii construcţiei din care acum facem şi noi parte, a fost existenţa unităţii euro-atlantice. Vrem să rămânem singuri, la nivel de UE sau de ţară? Perfect posibil. În unele cazuri, chiar probabil. Dar să ne uităm cu foarte mare atenţie la haosul teribil din Marea Britanie când încă nici măcar nu au început negocierile pentru a vedea costurile ieşirii ţării din sistem...

Desigur, domul Tusk are dreptate când spune aşa de frumos că dacă „noi nu credem în noi înşine, în scopul profund al integrării, atunci de ce ar trebui oricine altcineva s-o facă?”. Şi că „dezintegrarea UE nu va duce la restaurarea unei mitice suvernităţi depline a unor State Membre, ci la dependenţa reală şi factuala dependenţă faţă de marile superputeri, SUA, Rusia şi China. Doar împreună putem fi pe deplin independenţi”.

Aici însă cred că apare o mică întrebare: cine ne-a oprit până acum să fim, noi europenii, împreună într-o construcţie de forţă? Cine e de vină, dintre cele trei super-puteri enumerate de dl.Tusk, că liderii europeni sunt mai divizaţi ca oricând şi trimit mesaje contradictorii în toate direcţiile? Ce înseamnă oare „deplină independenţă” când nu ai armată comună proprie şi nici forţe comune de securitate şi nici măcar o forţă comună operaţională pentru apărarea graniţelor?

Sigur că astea sunt doar întrebările unui ziarist, căci deciziile le vor lua liderii noştri politici europeni.

Europa este acum obligată să aleagă între opţiuni imposibile.

Sigur că va trebui să aleagă şi asta este ceva care nu numai că nu face niciun fel de plăcere, ci trezeşte chiar o angoasă profundă actualei generaţii de lideri care, de nevoie, au fost siliţi să privească în faţă un adevăr dureros: sunt ultimii reprezentanţi ai ciclului politic demarat, ascendent şi cu enorme speranţe, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Ce va urma după ei? Cred că nici domul Preşedinte al UE nu ştie răspunsul...