Siria şi Egipt: alegeri fără candidaţi

Preşedintele ales al Egiptului - mareşalul Abdel Fattah al-Sissi şi liderul reales al Siriei, Bashar al-Assad FOTO Colaj Reuters

De curând au avut loc alegeri în două ţări greu încercate de politică şi de istorie: Siria şi Egipt. Ambele state au mai fost subiecte pentru alte articole, de aceea nu vom dori să adaugăm ceea ce am exprimat deja: textul caută să fie o colecţie de interpretări noi, iar nu de bătătorire a celor vechi.

Nu am ales această alăturare doar din perspectiva faptului că o foarte scurtă perioadă a istoriei a existat Republica Arabă Unită, compusă din Egipt şi Siria, ci şi pentru că cele două proceduri electorale au avut loc cam în acelaşi timp, iar similitudinile nu se opresc aici.

Concret, a fost specific celor două evenimente politice absenţa contra-candidaţilor la funcţia supremă în stat, deoarece cei care au participat pe lista de alegere pe poziţia de doritori ai funcţiei supreme în stat ştiau de la început că nu aveau nici o şansă de a câştiga – mai mult chiar, că un ecart de 50% între ei şi adevăratul lider este garantat.

Rezultatele au demonstrat-o cu vârf şi îmdesat: da, a fost o procedură electorală cu învingător unic şi ştiut de toţi dinainte, nu un proces electoral în care candidaţi surpriză apar sau dispar, iar alţii daţi ca siguri candidează sau nu. în Siria procentajul liderului a depăşit 88, ceea ce nu lasă loc la discuţii suplimentare privitoare la câştigătorul real.

Din nou anecdotele politice au apărut pe marginea acestor alegeri, fiind preferate cele derivate dintr-o poveste a broaştei ţestoase care câştigă o competiţie de atletism concurând de una singură. Facebook a arătat unele astfel de momente.

Pentru că situaţia politică a celor două ţări nu le permite la acest moment o altă soluţie. Mai exact, există alte soluţii, dar fiecare dintre acestea au efecte pe spaţii largi ai Orientului Mijlociu, iar cei care jalonează zona aceasta prin forţa economică şi militară nu îşi doresc tulburări prea mari, deoarece gestionarea lor ar fi prea complicată şi mai ales costisitoare.

Concret, în Egipt conducerea este acum în mâinile fostului conducător al serviciilor de informaţii militare. Politica egipteană, de la abdicarea regelui Faruk în 1952 a însemnat o luptă continuă, de multe ori subterată, între armată şi mişcarea politică a Fraţilor Musulmani.

Prin definiţie, armata este o instituţie legală, ea neputând fi scoasă  în afara legii – în fapt, dizolvată administrativ. Acest lucru nu se poate spune despre un partid politic, iar militarii egipteni de regulă au aplicat această sancţiune administrativă fraţilor musulmani, care s-au repliat prin propagandă în rândul maselor şi au atacat fulgerător anumite oficialităţi, chiar preşedintele Sadat pierzându-şi viata la o paradă militară.

Participarea la procedura electorală a fost slabă, a fost nevoie –  într-un efort penibil de legitimare politică şi imagologică  completă – de prelungirea cu încă o zi a acesteia, dar a ieşit din urne exact cine trebuia.

Însă este evident că în Egipt, la acest moment, doar armata poate oferi stabilitate, deoarece situaţia economică a ţării nu este prea bună. Astfel, sănătatea socială se poate obţine în ţara faraonilor doar prin crearea a cel puţin 2 milioane de noi locuri de muncă pe an, ceea ce este în realitate imposibil de realizat în orice ţară arabă. Dar această stabilitate şi armonie socială reală nu se obţine când la inaugurarea noului preşedinte armata instalează garduri de sârmă ghimpată în piaţa Tahrir!

În acelaşi timp, trebuie să ne reamintim şi valenţa de lider al lumii arabe pe care o are automat orice lider de la Cairo, atât prin istorie, cât mai ales prin demografie. De acest ultim aspect se tem şi saudiţii, dar şi alţi vecini din jur, iar irakienilor le subliniază faptul că sunt mult mai vulnerabili geopolitic faţă de orice atac, pentru că o câmpie este greu de protejat în faţa oricărei tendinţe de expansiune, ceea ce nu este cazul într-o ţară apărată în bună măsură de deşert.

Siria este victima unui alt blestem al istoriei: lipsa de consistenţă a consensului etnic. Practic, el a existat doar când Damascul fie reprezenta o capitală de califat sau de stat mai întins, fie era înglobat altui stat mai puternic, care îi fluidiza frontierele. Astfel, pe teritoriul actualei Sirii s-au aşezat mai multe populaţii, care în timp au ajuns să aibă confesiuni diferite. În momentul în care s-a ajuns la dimensiunea contemporană a statului – nu luăm în discuţie înălţimile Golan – a fost nevoie de o soluţie reală de potolire a energiilor unei populaţii care creştea şi care dorea acces mai mare la puterea politică.

Dacă analizăm cifrele, observăm că populaţia Siriei avea în 1946, anul obţinerii independenţei aproximativ 3 mil. locuitori, iar acum, la aproape 70 de ani de la acel moment s-a ajuns la 22,4 mil. locuitori, de peste 7 ori mai mult. Este dificilă gestionarea economică a unei astfel de creşteri demografie, dar este şi mai complicată conducerea politică. (Click pentru a mări graficul)

Aceasta, pentru că ţările din Orientul Mijlociu nu au investit suficient în educaţie, iar cetăţenii sunt mult mai vulcanici – pentru că nivelul general de instruire este mai redus decât în Europa, iar cauzele acestei situaţii nu le discutăm aici – şi anumite tendinţe şi pulsiuni se exprimă mai rapid şi furtunos.

Problema cea mare a Siriei este dată de faptul că într-o ţară în care cetăţenii protestează în stradă  – în lumea arabă strada înseamnă totul, după Allah şi familie – grupul conducător aparţine unei confesiuni care nu are un minim de 25% din populaţia ţării: alawiţii.

Fiind reduşi numeric, sunt vulnerabili la orice protest mai puternic, iar acţiunile lui Hafez-al Assad au fost consecinţe ale acestei situaţii demografice. Concret, când arabii suniţi au protestat mai mult, lovind în interele politice ale liderului de la Damasc, acesta nu a ezitat să ordone tancurilor să intre în Hama şi să strivească revolta, în 1982.

Legea puterii obligă orice minoritate ajunsă în poziţii de frunte să îşi plaseze cât mai mulţi membri în armată şi structurile de forţă, pentru a creşte ideea de posibilă represiune în rândul majorităţii. Cu toate acestea, faptul că minoritatea alawită constituie în realitate sub 20% din populaţia ţării, chiar dacă are sprijin internaţional din mai multe direcţii, nu se va putea menţine pe termen lung în frunte, deoarece demografia nu permite instaurarea puterii eterne.

De aceea, complicaţiile care au survenit acum câţiva ani în întregul spaţiul musulman atrag atenţia asupra Siriei, ţară care este cumva la mijloc de mijloc de interese geopolitice, deoarece spre ea ţintesc ochi de la Ankara, Ryad, Teheran, Cairo şi Tel-Aviv, dar şi priviri atente din partea marilor puteri. 

Mijlocul mijlocului îl reprezintă situaţia demografică, care obligă – odată ce cutia Pandorei s-a deschis – la o luptă finală, în urma căreia fie se ajunge la o distrugere cvasi-totală a ţării, fie la spargea ei în mai multe părţi, unele devenind independente, iar altele fiind absorbite de alţi vecini.

Siria nu înseamnă doar ce este ea însăşi, ci şi Libanul – Beirutul fiind obligat să se raporteze geopolitic la Damasc, deoarece nu poate învinge geografia. Dar tot ea înseamnă calea de acces spre Bagdad, precum şi o parte a patrulaterului kurd, care mai conţine laturi în Turcia, Irak şi Iran.

Coroborat cu luptele ce se duc acum în teritoriul nordic al Irakului – armata guvernamentală pierzând controlul inclusiv a Tikritului – vom observa că Siria înseamnă azi mai întâi redesenarea unor frontiere în Orientul Mijlociu, iar apoi o reconfirmare a unei idei triste: lumea arabă a pierdut în decursul secolelor „pariul cu educaţia propriilor comunităţi”, care le-ar fi putut aduce o mai mare creştere economică şi o atenuare a anumitor asperităţi.

Chiar dacă elita politică a zonelor este bine educată – mai ales în Occidentul creştin, de preferat Anglia – masele au multe carenţe în această direcţie, iar ele suportă cel mai mult neajunsurile sociale: lipsa locurilor de muncă şi abuzurile puterii administrative. De aceea, când acestea se revoltă, este de fapt declanşarea unei stihii care este foarte greu de adus sub control.

Dar, dacă ne uităm cu atenţie la viitor, ne punem o întrebare: liderii politici aleşi cu peste 80% din voturi – din orice ţară cu minime pretenţii de democraţie şi de existenţă a statului de drept – vor dori să facă acele demersuri necesare pentru a calma societăţile proprii, ori vor căuta doar să îşi menţină puterea proprie şi a grupului de susţinători?

De fapt, doar aşa vor fi conducători ai ţărilor lor: dacă vor construi societăţi moderne, adaptate la globalizare. Eşecul acestui demers va duce, mai devreme sau puţin mai târziu la războaie civile – şi, în final, la redesenarea graniţelor: în Orientul Mijlociu mai este loc pentru astfel de schimbări.