România: 20 de ani întârziere la ONU. Sooo-rryyy!

Drumul lung până la ONU. În imagine, Palatul Naţiunilor Unite de la Geneva.

Maria Ciobanu pentru România la ONU: „As you know the, the Roma people is a-a nomad peep... (Aparte cuiva lânga ea Cum se zice? Tipu': Nu mai vorbiţi, gata.) We have to cooperate with other other countries in Europe (Aparte tipului: nu avem suficiente materiale ca să umplem) ....”. Aşa prezintă reprezentanta noastră un raport incomplet şi predat cu 20 de ani întârziere la Comitetul ONU pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale.

Acum două săptămâni, Asociaţia SEXUL vs BARZA şi alte peste 20 de organizaţii au trimis ministerelor Educaţiei Naţionale şi Sănătăţii o scrisoare deschisă în care militam pentru educaţie sexuală post-Segarcea. A fost o campanie cool şi cu multă, multă vizibilitate în presă naţională. Săptămâna trecută, colegele şi colegii mei de la Euroregional Center for Public Initiatives, reprezentând şi Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală au dus discuţia despre drepturi reproductive mai departe, la Biroul ONU de la Geneva. Ei au urmărit revizuirea situaţiei României de către Comitetul ONU pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale.

N-am înţeles nimic din „revizuirea situaţiei României de către Comitetul ONU bla bla”!

Ştiu:), nici eu la început, dar e super interesant şi super simplu şi explic imediat!

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată după Al Doilea Război Mondial, în 1945. Din 204 state câte are lumea în 2014 (incluzându-le pe ce parţial recunoscute sau nerecunoscute dar suverane), 193 sunt membre ale ONU. Deci ONU e cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Scopurile declarate ale ONU sunt chestii ca „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului” şi „cooperarea internaţională”. Yey.

Nu e simplu să coordonezi instaurarea păcii pe pământ. ONU e o organizaţie imensă, cu diferite entităţi (de exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga se ocupă de justiţie, Consiliul de Securitate al ONU de securitate, you get it). O altă entitate e Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Adunarea Generală are multe chestii de discutat – mai toate chestiile, aproape. Pentru o mai bună organizare, AG împarte problemele de discutat/rezolvat la şase comitete.

Unul dintre comitete este cel pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale, de care vorbeam la început. În 1966, statele au formulat Pactul Internaţional pentru drepturi economice, culturale şi sociale, care a intrat în vigoare în 1976 şi a dus la înfiinţarea acestui comitet care monitorizează respectarea pactului. Cele 162 de ţări care au semnat pactul s-au angajat să susţină  - cu măsuri concrete, inclusiv adoptarea de legi necesare, pe propriile teritorii – împlinirea deplină a drepturile care sunt descrise în document. Printre aceste drepturi se află şi dreptul la sănătate – „cel mai înalt grad de sănătate fizică şi mentală care poate fi atins”  şi dreptul la educaţie – ca fiecare să poată atinge „dezvoltarea completă a personalităţii şi a simţului demnităţii ”.(citate via wikipedia).

Nimeni nu se aşteaptă ca aceste schimbări legate de drepturi să aibă loc peste noapte. E vorba de un proces lung, pe care ONU îl însoţeşte. Ca ţară semnatară a Pactului, pe lângă faptul că te angajezi să faci chestii pentru a-l îndeplini,  te angajezi şi ca la fiecare 5-6 ani să formulezi un raport către Comitet, explicând progresele pe care le-ai făcut. Comitetul îţi răspunde cu recomandări. Tu iei notă de ele şi mergi mai departe cu măsurile până când, într-o zi **WORLD PEACE AND PERFECTION**.

WORLD PEACE AND PERFECTION şi pentru România?

Şi pentru România … teoretic. România a semnat şi ea Pactul în 1974. Deci şi-a luat un angajament internaţional important. Apoi, a întârziat 20 de ani cu raportarea. Aţi citit bine. Eu am 25 de ani. 20 de ani din viaţa mea guvernului român i s-a rupt de această raportare.

După 20 de ani, guvernul român a înaintat raportul în anul trecut. Îl puteţi vedea aici. De fapt, a înaintat la pachet raporturile nr. 3, 4 ş 5, pentru perioada 1994-2009. Din aprilie 2013, organizaţii din ţara noastră sau internaţionale au avut posibilitatea să trimită propriile rapoarte (se numesc shadow reports) despre situaţia de la noi. ECPI şi SECS au făcut asta, vorbind despre situaţia îngrijorătoare a sănătăţii sexuale din România. Când trimiţi un shadow report, speranţa este că membri Comitetului vor prelua lucruri din raportul tău şi vor trimite guvernului tău întrebări legate de problemele pe care tu ca organizaţie le-ai semnalat, punând presiune pe stat să le rezolve.

Din păcate Comitetul n-a preluat în primă fază nimic din ce-au semnat ECPI şi SECS. Dar săptămâna trecută au avut o nouă şansă, pentru că au putut fi prezenţi la Biroul ONU de la Geneva. Despre ce s-a întâmplat acolo am vorbit cu Iustina Ionescu, membră ECPI şi avocată pe drepturile omului.

La o întâlnire de lucru cu membri Comitetului, au putut să le vorbească despre problemele grave din România: cum statul român a eşuat în a lua măsurile necesare pentru împiedicarea mortalităţii materne, care rămâne printre cele mai ridicate din Europa; cum educaţia sexuală nu este obligatorie; cum accesul la contraceptive nu este disponibil multor femei şi nu este acoperit de asigurarea medicală; cum accesul la avort sigur şi legal nu este mereu asigurat – ba chiar există cadre medicale sau spitale întregi care refuză să efectueze procedura de avort; cum femeilor care suferă de HIV/SIDA li se refuză deseori accesul la serviciile de sănătate sexuală şi reproductivă şi de îngrijire maternală; cum femeile rome sunt mai vulnerabile, în special în ceea ce priveşte accesul la aceste servicii; cum femeile cu dizabilităţi suferă de abuz sistematic în instituţii ale statului român şi li se încalcă drepturile sexuale şi reproductive. Puteţi vedea un sumar al discuţiilor pe pagina ONU.

Cam naşpa cu drepturile astea! Şi guvernul român ce-a avut de zis?

În zilele următoare, România a fost audiată. Raportul predat cu 20 de ani întârziere s-a dovedit a fi şi incomplet, pentru că nu se referea la toate articolele din Convenţie. În plus, Comitetul a fost surprins şi iritat că de fapt nu e prezent niciun reprezentat din partea guvernului de la Bucureşti. A fost prezentă doar Maria Ciobanu, Şefa Misiunii Permanante a României de pe lângă ONU de la Geneva, însoţită de trei consilieri din cadrul misiunii. De obicei, la audieri participă ministerul de Externe sau oameni de la ministerele de resort, ca ministerul Educaţiei sau Sănătăţii (care, apropo, nu au reacţionat până acum nici la scrisoarea noastră deschisă despre educaţie sexuală).

În timpul audierii, membrii Comitetului au pus întrebări legate de diferite domenii. Puteţi vedea un sumar al audierii aici. Două declaraţii ale ambasadoarei României au stârnit nemulţumirea ONG-urilor. Prima, despre cum reprezentarea politică a femeilor române e scăzută pentru că politica ar fi „prea dură” pentru femei. A doua, despre cum romii nu se pot integra pentru că sunt un „popor nomad”.

Şi clipul acesta ca să vă convingeţi: https://www.youtube.com/watch?v=i9-9vGrPZm8#t=49

Pe partea de drepturi reproductive şi sexuale, întrebările pe care membrii Comitetului le-au adresat Mariei Ciobanu au reflectat principalele chestiuni pe care le-au semnalat cei de la ECPI. Ea însă nu a răspuns direct la niciuna dintre intrebările Comitetului pe acest subiect, ci a spus că România va răspunde în scris. 

Peste 20 de ani :).

Dar ONU ce-a făcut 20 de ani?

M-am întrebat şi eu, da. Dacă România a întârziat 20 de ani cu un raport, Comitetul ONU nu s-a autosesizat? Ce fel de organ de control este dacă 20 de ani nu-i pasă? Iustina Ionescu mi-a explicat că acest Comitet analizează periodic foarte multe state – pe toate cele 162 care au semnat convenţia. Pot să se pronunţe doar când au informaţii. Nu fac deloc propriile investigaţii, ci se bazează doar pe informaţiile de la guvern, organizaţii non-guvernamentale şi diferite organizaţii ONU. Atâta timp cât nu primesc informaţiile nu au cum să se pronunţe: acesta ar fi motivul de fond. Motivul de formă este că nu au niciun interes să facă alte eforturi – potrivit procedurii, guvernul are obligaţia să dea raporturi, Comitetul va da informaţii şi recomandări.  

Sunt semi-mulţumită de această explicaţie, pentru că mă aştept să nu am 45 de ani la următorul raport.

Dar ONG-urile ce-au făcut 20 de ani?

Comitetul ar fi putut primi informaţii de la ONG-uri în acesţi 20 de ani. Dacă ONG-urile se activau, ar fi existat posibilitatea excepţională ca membri comitetului să facă o analiză paralelă a situaţiei din România. Dar niciun ONG român nu a făcut vreun astfel de demers. Am întrebat-o pe Iustina în ce măsură putem vorbi de-o capacitate scăzută a ONG-urilor româneşti de-a face lobby-ul internaţional. Iustina mi-a spus că e mai puţin vorba de-o lipsă de capacitate profesională, ci mai mult de-o capacitate scăzută financiară şi de personal. Adică, nu că nu pot, ci nu există resursele. În plus, ce vei scrie, ca ONG, în rapoartele către Comitet ? Au nevoie de date. Iar tu, pentru date, ai nevoie de cercetare. Care iar cere bani. 

Nu am o viziune foarte clară asupra mediului asociativ românesc, aşa cum el a arătat în ultimii 20 de ani. Nu ştiu ce resurse au existat şi nu ştiu în ce măsură ar fi just dacă aş face reproşuri. Nu ştiu ce cred ong-iştii români despre lobby-ul la acest nivel şi nu ştiu în ce măsură el funcţionează. Deci rămân cu întrebări aici.

Şi-acum ce-o să se întâmple?

Procedura o să continue. În zilele care urmează, Comisia va formula recomandările de măsuri pe care România trebuie să le ia pentru ca mie şi ţie să ne meargă pe termen lung mai bine. Vă ţin, deci, la curent ce recomandă Comitetul ONU pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale în cazul educaţiei sexuale.