Retorsiuni şi referendumuri: capcanele mortale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se construieşte (sau reînvie, cum doriţi) un sistem extrem de periculos în relaţiile internaţionale. Pe de o parte, pentru prima oară după căderea Cortinei de Fier, la această scară şi cu această intensitate, vedem că lumea se bipolarizează în jurul unei formule pe care o credeam dispărută sau, cel mult, posibil de aplicat doar unor state mici din afara ariei de existenţă a sistemelor democratice: sancţiuni şi retorsiunile în consecinţă.

Foarte gravă în sine, actuala stare de lucruri demonstrează îmbolnăvirea severă sau chiar perspectiva trecerii în nefiinţă a sistemului instituţional creat la finele celui de-al doilea Război Mondial în scopul prevenirii conflictelor şi managementului crizei fără recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa.

Sistemul a fost bazat pe o idee simplă şi, atunci, în acord cu speranţele care se puneau în inteligenţa umană care ar fi trebuit să înveţe ceva din lecţiile succesive ale celor două războaie mondiale, presupunându-se că puterile garante ale păcii (membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, cărora li s-a adăugat mai apoi China) nu mai puteau avea interese divergente strategice şi fundamentale în ceea ce priveşte structura de putere a lumii. În consecinţă, dat fiind că raţionamentul spunea mai departe că ele nu ar mai putea intra niciodată în conflict, s-a decis sistemul de vot prin consens la nivelul Consiliului de Securitate.

Logic, deoarece premiza era că ceea ce ar putea să apară ca tensiuni, conflicte sau chiar nevoie de intervenţie militară avea să fie numai în zonele incerte, aşa numitele, atunci, zone gri de securitate. Timp de decenii, raţionamentul s-a confirmat, exact atât timp cât atenţia s-a concentrat pe conflictele de toate formele şi în toate formulele imaginabile în principal din Africa şi Orientul Mijlociu. Numai că, de data asta, sistemul se blochează definitiv atunci când apar interesele fundamentale divergente între marii actori, situaţie datorată acţiunii directe a unuia dintre ei, în cazul nostrum, a Rusiei. Rezultatul? Rezoluţii, multe, reuniuni de urgenţă (şi mai multe) şi rezultate zero.

În paralel, în subteran, a continuat fără oprire şi adesea în formule extrem de agresive, implantarea tuturor marilor actori în noile zone de influenţă, operaţiune economică şi materializată prin susţinerea existenţei unor regimuri politice şi ele foarte diverse, de multe ori dictatoriale, dar care aveau avantajul de a securiza cu o mână de fier teritorii cu resurse strategice enorme, esenţiale pentru dezvoltarea sau chiar supravieţuirea unora dintre ţările dezvoltate ale lumii.  Când oare interesele de acest gen aveau să intre în coliziune?

Răspunsul îl avem acum, când ariile de influenţă au ajuns să fie într-atât de apropiate încât, în zonele proxime sau chiar în punctele de contact, au apărut fricţiuni severe, preludiu, pentru unii ca şi ceilalţi dintre marii actori, al unor mişcări de preluare sau apărare de teritorii considerate drept strategice pentru securitatea naţională. Suntem acum în momentul sancţiunilor şi retorsiunilor, ameninţărilor cu izolarea politică şi economică, masărilor demonstrative de trupe...va urma un război 

Posibil, dacă negocierile bi sau multilaterale nu se vor concretiza. Înţelegerea nu este una privind Ucraina sau Transnistria, sau Moldova....priveşte spaţii infinit mai largi şi este preludiul unei rebalansări posibile a axei de putere înspre zona eurasiatică, devenită miza esenţială a tuturor reaţionamentelor de putere globale.

Aceasta înseamnă că, în fundal, discuţia, marea discuţie de tip Yalta, are în vedere şi stabilirea pe o durată rezonabilă de timp a celor care vor fi noii mari actori ai scenei politice internaţionale, noii garanţi ai păcii şi securităţii mondiale, cei care vor reforma în consecinţă instituţiile internaţionale existente şi le vor da noi misiuni, în funcţie de noile arii de influenţă şi responsabilităţi.

Este posibil? Da, dacă privim cu atenţie la elementul major de incertitudine introdus acum de Rusia ca element democratic de dinamitare a realităţii globale considerată drept sacrosantă: respectarea frontierelor şi formatelor statale aşa cum au fost ele negociate în tratatele de pace de după cel de-al doilea Război Mondial. Elementul respectiv este reprezentat de principiul respectării rezultatelor referendumurilor pentru autonomie sau/şi independenţă, finalizate prin cereri de alipire a unor teritorii la alte ţări.

Reapare, total neaşteptat pentru unii analişti, vechea şi foarte complicata discuţie asupra modului în care se formează un stat, bazat pe “dreptul pământului” sau pe ”dreptul sângelui”, adică exact dezbaterea care a precedat cele două conflagraţii mondiale, acum parcă imposibil de oprit şi constituind o bombă cu explozie deloc întârziată în mai multe ţări europene, membre al UE şi NATO.

Până unde se va merge pe acest drum? Oricât de departe va dori cineva, din moment ce anexarea Crimeii în urma unui asemenea tip de referendum (cu perspective imediate pentru zona de sud-est a Ucrainei, dar şi pentru Transnistria sau Găgăuzia) constituie un precedent istoric şi juridic posibil de invocat. 

Fără un acord poltic foarte rapid al marilor puteri, referendumurile pentru independenţă ar putea face să explodeze zone întregi ale Europei (cu reflexe similare oriunde în lume), dezechilibrând relaţiile internaţionale, punând sub semnul întrebării – sau chiar anihilând – toate tratatele existente. Efectul de domino este previzibil, cu consecinţe juridice evidente dar şi ridicând la cote îngrijorătoare nivelul de insecuritate internă al statelor respective, exemplul Ucrainei fiind absolut revelator în acest sens.

Capcana mortală reprezentată de acest cocktail politic inedit al retorsiunilor şi referendumurilor este că poate justifica discursul şi acţiunile viitoare ale mişcărilor extremiste, de extremă stânga sau extremă dreapta, naţionaliste, xenofobe, al oricăreia dintre mişcările anti-sistem care înfloresc acum în spaţiul european.

Sunt tot atâtea argumente care să le justifice acţiunea de contestare şi refuz violent al tuturor construcţiilor politice şi aranjamentelor societale existente, revenind în posibilă actualite mesajul neo-anarhist prezent în constertările anti-mondializare: nu avem nevoie de lumea bolnavă pe care aţi clădit-o, trebuie s-o ardem din temelii şi pe ruinele sale să apară un nou organism sănătos şi puternic.

Întrebarea este cine se va mişca acum mai repede. Va fi suficientă voinţa, înţelepciunea şi ştiinţa negocierii între marii jucători ai lumii care realizează acum că se îndreptă înspre o fundătură foarte periculoasă în care riscă să se trezească cu toţii cu spatele la zid? Sau, dimpotrivă, cum s-a mai întâmplat, urmează să apară rapid un lider carismatic al discursului revizionist şi contestatar care să se impună printr-o ofertă bazată pe condamnarea în bloc a unui sistem acuzat că a atins propriile sale limite de incompetenţă?

Un singur lucru este foarte limpede: nimeni nu mai vrea sau poate aştepta prea mult, a sosit timpul unei scadenţe. Cum va fi ea plătită, cine o va face, cine va deconta nota de plată, asta vom vedea foarte repede, într-o lume aflată într-o dilemă de securitate existenţială.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite