Pactul. Apoi proiectele. Apoi tragedia

Sunt fapte istorice, proiecte de tip „war game” transformate în ideologii şi doctrine, toate generând condiţiile propice în care se desfăşoară acum tragedia din Orientul Apropiat. Iată-le, în succesiunea lor istorică.

Mai întâi de toate, „Pactul de pe Quincy”. Fabuloasă înţelegere. Semnată pe 14 februarie 1945 pe crucişătorul american USS Quincy între regele Ibn Seud, fondatorul regatului Arabiei Saudite şi Preşedintele american Franklin Roosvelt, care tocmai îşi încheiase glorios participarea la Conferinţa de la Yalta, cea a căror consecinţe directe au marcat tragedia unei jumătăţi de Europa, pentru mai mult de jumătate de secol. 

Interesant, poate sau nu întâmplător, durata Acordului de pe Quincy era prevăzută a fi de 60 de ani, ceea ce s-a şi întâmplat, ea fiind prelungită în 2005, tot pentru o perioadă de 60 de ani, de preşedintele George W.Bush. Pactul cuprinde următoarele puncte de referinţă:

1.        Stabilitatea Arabiei Saudite face parte dintre „interesele vitale” ale SUA care asigură, în contrapartidă, protecţia necondiţionată a familiei Saud şi, alături de aceasta, a întregului regat saudit împotriva oricărei ameninţări externe

2.        Prin extensie, stabilitatea Peninsulei Arabice şi leadership-ul regional asigurat de familia saudită fac şi ele parte din „interesele vitale” ale SUA.

3.        În contrapartidă, Regatul saudit garantează cea mai mare parte a necesarului energetic pentru SUA, dinastia saudiană obligandu-se să nu înstrăineze nici o parcelă din teritoriul său naţional, companiile americane fiind doar concesionare de teren şi nu proprietare ale acestuia

4.        Celelalte puncte privesc parteneriatul economic, comercial şi financiar între americani şi saudiţi precum şi asupra non-ingerinţei americane în afacerile interne ale Arabiei Saudite.    

Evidente sunt acum, peste timp, efectele strategice uriaşe ale Acordului care, în fapt, urma să fie prima piatră pe care fiecare dintre cei doi parteneri dorea să modeleze cumva, în favoarea propriilor interese, destinul regiunii. Prima mişcare a privit însă rezervele petroliere, Regele Saud oferind posibilitatea unor concesiuni importante pentru ARAMCO (Arabian American Oil Company): 1.500.000 kilometri pătraţi de teren pentru o perioadă de 60 de ani. În 1947, ARAMCO permite participarea de capital din partea unor alte companii americane concurente : Standard Oil din New Jersey (viitorul Exxon), Socony Vaccum (viitoarea Mobil), confirmând astfel importanţa prezenţei americane în Arabia Saudite. Ţară care deţine 42% din totalul rezervelor mondiale de petrol şi care, din 30 decembrie 1950, pune la punct celebrul sistem ”fifty-fifty”, guvernul saudit primind jumătate din valoarea producţiei petroliere, ceea ce înseamnă venituri imense şi posibilitatea ca, pe această bază, să-şi modernizeze structurile sociale şi, în acelaşi timp, să-şi formeze una dintre cele mai performante armate din lume, atât în termeni de echipamente, cât şi de pregătire de personal, şcolit în cele mai bune instituţii de profil occidentale şi antrenat în bazele de operaţiuni ale NATO.

Dar a privi la Arabia Saudită doar din perspectivă economică ar fi o greşeală enormă. Este vorba despre o ţară esenţială în spiritualitatea lumii islamice. Aici se află două dintre cele trei mari situri sacre ale religiei musulmane: moscheea Al-Haram de la Mecca, cea mai mare din lume, acolo unde se găseşte Kaaba , iar a doua este Masjid-al-Nabawi, cea care adposteşte mormântul Profetuluiu. Către Arabia Saudită şi către Maeca se orientează musulmanii de cinci ori pe zi pentru a-şi face rugăciunea, qibla este direcţia spre care se îndreaptă ochii minţii lor pentru a căuta adevăratiul altar al religiei musulmane unde se găseşte, ascunsă după o perdea de catifea, piatra neagră, Kaaba, descoperită în urmă cu 2000 de ani de Abraham, un meteorit despre care fiecare musulman ştie că a fost trimis de Alah dreptcredincioşilor săi.

Dar, atenţie, Arabia Saudită est locul în care s-a născut şi a trăit Mohamed ben Abdelwahhab, eruditul şi predicatorul musulman a cărui doctrină, cunoscută acum sub numele de wahaabism, este o chemare la reîntoarcerea la puritatea iniţială a Islamului, cu aplicarea totală a unei legi islamice Sharia pure şi dure. Alianţa între acest predicator şi prinţul din Diriniya, un sat din apropiere de Riad, pe numele său Mohamed Ibn Saud. Împreună, aliind puterea religioasă cu cea militară, declanşează un zăzboi încheiat în 1773 prin cucerirea Riadului şi formarea Regatului Arabiei Saudite, bazat pe wahhaabism şi pe puterea exclusivă a unei familii domnitoare.

Proiectul Marelui Orient Apropiat

Am evocat toate acestea pentru a putea înţelege de ce, de la Roosvelt până la George W.Bush, Arabia Saudită a constituit piesa centrală pe care au putut să se articuleze cele două mari proiecte prin care, la început de mileniu III, se spera să se pate reface hărţile geografice şi de putere ale lumii.

Preşedintele George W. Bush evocă pentru prima oară Proiectul Marelui Orient Apropiat pe 26 februarie 2003 cu prilejul unei adunări a neoconservatorilor de la American Entreprise Institute. Sunt vizate un ansamblu de state cu istorii diferite şi tradiţii adesea profund conflictuale incluzând, în bloc, toate ţările Orientului Mijlociu, toate ţările din Maghreb, apoi Sudanul, Somalia, Pakistanul şi Afganistanul. Mare atenţie şi la faptul că Proiectul cuprinde şi 5 ţări non-arabe: Turcia, Israel, Iran, apoi, aşa cum am meţionat deja, Pakistanul şi Afganistanul.

„Atât timp cât Orientul Mijlociu va rămâne un spaţiu al tiraniei, va continua să producă bărbaţi şi mişcări care vor ameninţa securitatea SUA şi a aliaţilor noştri. Iată de ce America urmăreşte o strategie avansată de libertate în Marele Orient Apropiat”

George W.Bush, discurs asupra Stării Naţiunii, 24 ianuarie 2004

Proiect exclusiv american? Iniţial, da, dar în iunie 2004 va fi adoptat ca document oficial sub denumirea de Parteneriat pentru progres şi un viitor comun cu Orientul Apropiat extins şi Africa de Nord în cadrul Summitului G8 de la Sea Island la care au participat şi şefii de state Algeria, Afganistan, Bahrein, Yemen, Iordania şi Turcia.  Proiectul a figurat şi pe agenda discuţiilor Summitului NATO de la Istanbul, 28-29 iunie 2004.

Criticile severe de care are parte proiectul dar şi opoziţia unora dintre ţările membre UE (care au cerut şi au şi obţinut ca Europei să-i fie recunoscut un rol aparte în medierea situaţiei in Orientul Apropiat şi în Maghreb în special), proiectul se va modifica. Oarecum.

Noul Proiect de va numi Noul Orient Apropiat. Prezentat ca atare la Tel Aviv în iunie 2006 de Condolezza Rice, Secretar de Stat, moment ce coincidea cu inaugurarea terminalului petrolier Baku-Tiblisi-Ceyhan. Declaraţia ei avea să provoace un scandal mondial uriaş deoarece, avea să spună Condolezza Rice în numele SUA .„Ceea ce vedem aici, privind distrugerea Libanului prin atacurile aeriene masive ale aviaţiei israeliene, nu este decât semnul creşterii – în durerile naşterii – ale unui Nou Orient Apropiat, iar ceea ce noi, SUA, facem acum este să ne asigurăm că împingem lucrurile înainte şi că nu ne vom întoarce la ceea ce a fost”. 

Click pe hartă pentru a mări imaginea. 

Despre ce e vorba, mai exact? Cer înseamnă „ceea ce a fost” şi „ceea ce va fi”? Avem un posibil răspuns, un ansamblu de două hărţi ale Orientului Apropiat, „înainte” şi ”după” a circulat în mediile militare, serviciilor de informaţii, analiştilor NATO, ajungând să fie publicată de lt.col Ralph Peters (fost adjunct al şefului informaţiilor militare din Pentagon) în iunie 2006 în Armed Forces Journal.

Citiţi ce afirmă acest specialist în materie şi, din această perspectivă, priviţi la ceea ce se întâmplă azi în spaţiul respectiv, ca prin minune dominat de Statul Islamic:

„Frontierele naţionale nu sunt niciodată în întregime juste. Dar depinde de gradul de nedreptate pe care-l impun celor pe care ele îi forţează să se regrupeze sau să se separe, căci aceasta face o diferenţă, adesea o enormă diferenţă între libertate şi opresiune, toleranţă şi barbarie, autoritatea legii şi terorism, sau chiar între răzbpoi şi pace.

Frontierele cele mai arbitrare şi mai denaturate din lume sunt în Africa şi în Orientul Mijlociu. Desenate de europeni interesaţi (cei care au avut mari dificultăţi în a-şi trasa propriile lor frontiere), frontierele din Africa sunt cauza pentru care mai mor încă milioane de oameni. Dar frontierele injuste din Orientul Mijlociu – pentru a împrumuta această frază lui Churchill – generează mai multe nenorociri decât pot fi asimilate la faţa locului... În timp ce în Orientul Mijlociu are mai puţine probleme legate de disfuncţionalităţi frontaliere cât unele de stagnare culturală datorate inegalităţii scandaloase produse de mortalul extremism religios, cel mai mare tabu pentru a încerca dă înţelegem eşecul complet al regiunii nu este Islamul, ci teribilele şi sacrosantele frontiere internaţionale adorate de proprii noştri diplomaţi.

(...) Chiar şi pentru cei care urăsc ideea unei discuţii despre modificarea frontierelor, ar trebui să se lanseze în exrciţiul conceperii unora mai promiţătoare, chiar dacă impperfecte, o modificare a frontierelor naţionale între Bosfor şi Indus. Admiţând că omul de stat internaţional nu a dezvoltat alte mecanisme eficace – ci doar războiul – pentru a încerca să rezolve problema frontierelor, un eform mental pentru înţelegerea frontierelor „organice” ale Orientului Mijlociu ne-ar ajuta totuşi să înţelegem amploarea dificultăţilor cu care toţi ne vom confrunta. Avem de-aface cu diformităţi colosale create de oameni şi care nu vor înceta să nască ură şi violenţă atâta timp cât nu vor fi corectate”. 

S-a dat drumul câinilor războiului. Din nou, chiar după ce s-a văzut care au fost costurile enorme ale unui joc asemănător, cel al Primăverii Arabe, terminată tot prin ridicarea imposibil de controlat a unei forţe islamiste fantatice, legată de acelaşi curent wahaabist. Poate să existe o anumită logică în discuţia despre frontierele nedrepte din Orientul Apropiat, numai că aceasta este plătită cu preţul pe care-l vedem, morţi de azi adăugându-se constat celor zilei de ieri şi de secl şi secol de ură şi intoleranţă. Ne jucăm cu hărţi, cu concepte, cu remodelări strategice...şi iată unde ajungem. Nu cumva există o asemenea proiecţie şi pentru Balcani? Haideţi să vedem mâine.