Fiecare dintre blocurile politico-militare parte în Războiul Rece îşi înjura cât putea mai tare şi convingător adversarul, bazându-se deplin pe succesul incontestabil al politicii de disuasiune nucleară care, de altfel, a funcţionat ireproşabil. Dar fiecare resimţea nevoia, devenită obligaţie, de a asigura pregătirea continua a populaţiei care trebuia educată în spiritul neîncrederii totale faţă de inamic şi mesajele mincinoase, duşmănoase, defetiste, perverse, bazate pe singura dorinţă de a denigra realizările obţinute de „ceilalţi“.

Propaganda „lor“ era caracterizată drept profund ostilă, nu putea fi crezută şi, ca atare, trebuia demascată cu toată forţa. Pe principiile astea de lucru s-au creat adevărate şcoli pentru pregătirea agenţilor specializaţi ai agenţiilor de informaţii, fie că era vorba despre servicii interne sau cele de acţiune externă, apărând manuale extrem de complexe care explicau tehnici din ce în ce mai sofisticate şi necesitau montarea în reţea a unei structuri foarte ample, cu emiţătoare tehnice şi umane, interne şi externe.

Numai că, după căderea Cortinei de Fier, s-a spus cu mare convingere şi fermitate că acest tip de propagandă ostilă şi instituţiile sale de intoxicare reciprocă avea să dispară în mod firesc, odată cu lipsa obiectului muncii. Iluzie complet falsă dar întreţinută cu multă grijă deoarece era una dintre imaginile „de lux“ ale noii realităţi: libertăţii pe model occidentale era normal să-i răspundă, nu-i aşa, o presă liberă, (aia de-i zice în alte manuale c-ar fi câinele de pază al democraţiei), expresie a conştiinţei plenar dezvoltată în lumea tuturor posibilităţilor, eliberată pe veci de tiranie şi dictatură etc.

Este pentru prima oară când în jocul acesta, de cele mai multe ori jucat doar de serviciile de informaţii prin agenţiile lor specializate, intervine personal un actor de mărimea, importanţa şi ponderea mondială a Preşedintelui SUA.

Numai că, în acest moment, odată cu revenirea în actualitate a Războiului Rece, vedem cum, la fel de rapid şi brutal, vechile mecanisme sunt scoase din magazia de efecte sonore, fumigene şi efecte speciale şi pusă acum la treabă. Consecinţa directă este că toată lumea acuză pe toată lumea că minte, că dezinformează, că în mod deliberat foloseşte mass-media pentru operaţiuni de război psihologic ca parte a unei ofensive sau contra-ofensive ostile. Totul este fake news, nimic nu poate fi adevărat, totul este minciună inventată de inamic.

Noutatea momentului este că, aşa cum se întâmplă întotdeauna în momente de maximă tensiune, lupta se mută inevitabil, pentru început, în zona pieţei interne. Liderii politici simt nevoia să controleze presa la modul cât mai absolut, închizând dacă se poate canalele pe care le consideră primejdioase odată cu diversele organizaţii ale societăţii civile care-i deranjează. Dacă nu se poate să le închidă imediat şi definitiv, atunci măcar se tentează o vastă operaţiune de demonizare a acestora, în paralel cu introducerea în reţelele lor a cât se poate de multe elemente de bruiaj şi decredibilizare.

Dar este pentru prima oară când în jocul acesta, de cele mai multe ori jucat doar de serviciile de informaţii prin agenţiile lor specializate, intervine personal un actor de mărimea, importanţa şi ponderea mondială a Preşedintelui SUA. Donald Trump a acuzat de mai multe ori un canal media sau altul de ar propaga Fake News însă, acum, trece la făcut liste cu buni şi răi. Astfel, pe lista celor condamnabili pentru difuzarea de poveşti false se află, din punctul său de vedere, un ziar precum The Washington Post sau posturile de televiziune CNN, NBC, ABC şi CBS care fac „un jurnalism necinstit şi care ar trebui să intre în competiţie doar când ar fi vorba de decernat un premiu care să recompenseze ficţiunile“. De partea cealaltă, la buni şi imparţiali, se află evident Fox News precum şi toate publicaţiile grupului Sinclair, foarte favorabil politicilor promovate de Trump.

Dacă, în actualele condiţii de polarizare a societăţii americane, este aproape normal să vezi cum mass-media se modulează pe sentimentele majoritare împărtăşite de propriile lor audienţe-ţintă, faptul că Preşedintele SUA se implică în acest joc nu prevede absolut nimic bun la orizont. Dimpotrivă, este un semn al exacerbării intoleranţelor.

De partea cealaltă, în lumea fost comunistă, bătălia pentru controlul direct şi cât se poate de total al mass media şi jugularea organizaţiilor societăţii civile a început mai demult în Rusia şi continuă în ţări ca Polonia sau Ungaria (există voci care afirmă că asta ar începe să se petreacă în România), în ţări din Balcanii de Vest. Scopul este acelaşi: acest tip de control absolut dă siguranţa liderilor politici că, la momentul potrivit, presa va reacţiona în mod unitar, cântând aceeaşi melodie dictată de la „centru“ întru apărarea liderilor naţionali şi acuzarea nemiloasă a amestecului în treburile interne din partea adversarilor. Sau, în orice caz, oricând şi în orice condiţii, preluarea mesajelor denigratoare transmise de „centrală“ pentru desfiinţarea, demolarea sau compromiterea adversarilor interni sau externi. Sau, cum este cazul acum în Rusia unde şi Preşedintele Putin se implică personal în războiul Fake News. Tot în Rusia a apărut şi posibilitatea mobilizării pentru o operaţiune de mare spectacol cum este cea de transformare a „cazului Skripal“ într-o nouă realitate de imagine, cea de demonstraţie a modului în care duşmanii externi joacă împotriva Rusiei, fiind necesară mobilizarea opiniei publice în jurul Partidului şi Conducătorului său.

Tocmai ăsta este marele joc: instalarea dubiului, astfel încât să fii tentat să crezi doar pe baza convingerilor prestabilite prin ani sau decenii de propagandă.

Ceva neobişnuit? Nu. Acestea sunt,definite în manualele de specialitate, condiţiile în care trebuie să funcţioneze o presă de campanie în condiţiile specifice pregătirii unor ostilităţi. Acum diviziile de propagandă sunt puse în amplasamentele de pregătire pentru situaţie de conflict. Sunt turate motoarele pe diferite teme, se verifică utilitatea activităţii trolilor de serviciu ataşaţi diverselor situri considerate importante pentru modelarea/influenţarea opiniilor publice. Dacă situaţia va evolua, atunci există nun alt capitol care defineşte sarcinile propagandei de război. Deocamdată încă nu e vorba despre asta, dar sunt foarte vizibil activaţi vectorii de influenţă, pe măsură ce procesul de polarizare extremă coboară de la nivelul şi aşa detestabil de joc al clasei politice înspre canalele de presă care, spre cinstea lor (sau măcar a unor) reuşesc încă miracolul de a recita şi altceva decât lecţia „succesurilor“ care vine şi acum, ca şi altădată, de la Biroul 2.

Un ultim element de mare interes care este în dezvoltare spectaculoasă sub ochii noştri: transferul unor evenimente înspre statutul de criză internaţională, efectuat profesionist pnă la alimentarea până la saturaţie, „pe surse“, pro şi contra, prin intermediul media. Faptele în sine devin din ce în ce mai puţin importante pe măsură ce propaganda intră în acţiune şi argumentează discursurile de criză. Un exemplu strălucit îl constituie tocmai „cazul Skripal“ care ajunge acum incident internaţional pentru care, în aceste momente, este convocat Consiliul de Securitate, prezentat ca certitudine absolută de Marea Britanie şi drept „fake news“ de Rusia.

Cine şi ce să mai creadă? Tocmai ăsta este marele joc: instalarea dubiului, astfel încât să fii tentat să crezi doar pe baza convingerilor prestabilite prin ani sau decenii de propagandă. Niciodată prietenoasă, întotdeauna ostilă.