ISIS şi strategia militară americană

Pericolul terorismului transnaţional în secolul al XXI-lea este abia la început, fiecare dintre noi fiind o posibilă ţintă aici, în ţară, cât şi în afară. El a continuat să existe şi după 11 septembrie 2001, ziua care a zguduit America, dar şi întreaga planetă.

S-au schimbat denumirile organizaţiilor teroriste şi metodele de implementare a ideologiei fundamentaliste, iar liderii în vârstă au fost înlocuiţi cu lideri tineri, plini de energie, dar şi de... demenţă!

Astăzi, în cancelariile occidentale sau în birourile NATO se discută, în noile circumstanţe, strategia militară în abordarea terorismului transnaţional.

Cum definim acestă strategie? În Grecia Antică, aceasta era definită ca fiind arta de a aranja cursul evenimentelor într-un război. Astăzi, în dicţionarul de termeni militari realizat de Colegiul de Război de la Universitatea Naţională de Apărare din Washington găseşti nu mai puţin de opt definiţii ale strategiei militare. Ciudat este că, în condiţiile în care la două graniţe ale Alianţei Nord-Atlantice sunt confruntări militare în plină derulare (la graniţa României cu Ucraina şi la graniţa Turciei cu Siria), unii politicieni mai cred că o linie trasată cu creion roşu sau albastru pe o hartă militară deţinută de un Stat Major sau o listă de obiective strategice reprezintă, în fapt, o strategie militară suficientă pentru securitatea naţională a unei ţări. Lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Definirea şi aplicarea strategiei militare poate duce la victorie sau la înfrângere. În mai 1989, în revista Military Review, colonelul Arthur F. Lykke Jr. lansa o definiţie pragmatică, aflată şi azi la baza strategiei predate la US Army War College (în paranteză fie spus, articolul fusese exclus de pe lista celor care pot fi publicate în vederea pregătirii cursanţilor în anul de învăţământ 1981!). Lykke a distilat întreaga definiţie într-o ecuaţie simplă: Strategia = obiectivele finale + resursele utilizate + căile folosite (Strategy = Ends + Means + Ways). Pentru scopul acestei discuţii, voi oferi şi definiţia aprobată în documentele Pentagonului de preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore al SUA: arta şi ştiinţa de a angaja forţele armate ale unei naţiuni pentru a securiza obiectivele politicii naţionale prin aplicarea forţei sau ameninţării cu forţa.

De ce am dat definiţa strategiei militare?

Pentru că înţelegerea exactă a acesteia ne duce la un dialog strategic pertinent asupra problemelor lumii de astăzi. Şi nu trebuie s-o confundăm cu ceea ce înseamnă strategia naţională care spune: arta şi ştiinţa de a dezvolta şi utiliza puterile politice, economice şi ştiinţifice, împreună cu forţele militare ale unei naţiuni, pentru a securiza obiectivele naţionale. Strategia militară este numai o parte a strategiei naţionale şi este limitată din punct de vedere tehnologic de la o armată la alta. Pentru momentul actual, putem aprecia că Strategia militară a SUA, elaborată în 2005, sub semnătura lui Donald Rumsfeld, este similară Directivei NSC-68, semnată de preşedintele Harry Truman şi valabilă 20 de ani din momentul aprobării (aşa-numita Directivă a Războiului Rece). Aceasta din urmă oferă elemente viabile unei abordări pertinente a evenimentelor actuale, dar şi a celor care pot apărea pe termen mediu, în condiţiile în care fiecare preşedinte propune, în mandatul său de patru ani, o nouă strategie militară în funcţie de priorităţile politice ale Administraţiei. În politica militară americană există, de multe ori, documente care marchează evoluţia evenimentelor pentru perioade lungi de timp, deşi sunt pregătite pentru un mandat prezidenţial.

Preşedintele SUA, Barack Obama, a creionat, în ultimul discurs despre terorismul din Orientul Mijlociu, o strategie militară în câţiva paşi. Discursul preşedintelui american a fost clar în ceea ce priveşte obiectivele sale – vom slăbi treptat puterea organizaţiei teroriste şi, în final, o vom distruge – a declarat Obama, prezentând apoi patru căi de urmat.

Prima cale va fi cea a atacurilor aeriene asupra ţintelor Statului Islamic din Irak şi Siria (ISIS), ţinte situate inclusiv în Siria.

În al doilea rând, SUA şi ţări aliate în cadrul operaţiunii (la ora actuală, Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Iordania şi Franţa) vor oferi sprijin grupurilor care luptă împotriva ISIS, incluzând aici Forţele de Securitate Irakiene, trupelor Peshmerga, grupărilor opoziţiei siriene şi formaţiunilor paramilitare sunnite irakiene, dar şi Gărzii Naţionale a Irakului.

În al treilea rând, Washingtonul va conduce efortul internaţional de a contracara ISIS prin măsuri antiteroriste, precum întărirea sistemului de apărare a propriului teritoriu, oprirea valului de recrutări făcute de terorişti în rândurile comunităţilor musulmane din Europa şi SUA, tăierea canalelor de finanţare ale mişcării teroriste şi contracararea măsurilor de răspândire a ideologiei fundamentaliste promovate de aceştia.

În al patrulea rând, SUA va asigura ajutor umanitar civililor afectaţi de activităţile teroriste ale ISIS.

Mijloacele cu care va fi pusă în aplicare această strategie nu au fost devoalate, dar ele transpar din celelalte elemente prezentate. SUA vor desfăşura forţele aeriene şi grupe speciale de personal militar în zona adiacentă sau chiar în teatrele de operaţii, forţe care să participe la conducerea acţiunilor în teren pentru sprijinirea unităţilor militare irakiene, şi vor utiliza forţa navală staţionată în Golful Persic pentru a lansa rachete de croazieră şi atacuri aeriene. Neclară în această strategie militară este diferenţa dintre obiectivele nelimitate şi mijloacele relativ limitate utilizate sau poate că preşedintele american nu a explicat limpede ceea ce generalul Demsey a menţionat cu prilejul audierilor din Senat, probabilitatea unei intervenţii armate. Pe teren, o grupă de forţe speciale poate face eficient un atac aerian, după ce loviturile iniţiale cu rachete de croazieră au distrus ţintele fixe şi bazele de cantonare şi antrenare ale mişcării ISIS.

Strategia va fi dusă la capăt pe teren de forţele irakiene, de luptătorii din Armata Siriană Liberă sau de trupele Peshmerga, ceea ce aduce cu sine riscul neîndeplinirii în totalitate a obiectivelor propuse.

Strategia prevede un moment important care se derulează după loviturile aeriene: evaluarea distrugerilor provocate capacităţii de luptă a ISIS. Este de reţinut că, pentru adevăraţii strategi militari, nu există un punct final al unei strategii, ci numai ziua de mâine. O strategie bună este aceea care aduce avantaje faţă de inamic zi de zi. Pe termen scurt, loviturile aeriene vor slăbi ISIS şi vor face nesigur teritoriul ocupat în Siria. Acela va fi momentul în care atacul pe teren poate fi decisiv. Dar să aşteptăm să vedem rezultatele primelor acţiuni aeriene.

Carl von Clausewitz a scris că războiul este ca un duel până la moarte, unde fiecare parte omoară sau poate fi omorâtă. Asta înseamnă, de fapt, un război total, ceea ce nu s-a prea întâmplat până acum. În practica zilei de azi, războiul a devenit un dialog politic condus cu mijloace letale. Avem un război cu gloanţe, bombe, rachete de crozieră, mesaje pe twitter, mailuri, materiale video şi discursuri, un război în real-time pe toate fronturile militare şi media. Interacţiunea militară cu media este una care schimbă regulile jocului şi devine un factor perturbator al unei strategii militare fixe. Coaliţia va trebui să-şi ajusteze continuu metodele de acţiune în faţa provocărilor asimetrice ale confruntării actuale din Orientul Mijlociu.

La recenta conferinţă de la Paris, dedicată războiului global asupra terorismului, discuţiile au adus ca ofertă mai multe avioane din Vest, dar nicio ofertă de trupe combatante în teatrele de operaţii. Reprezentanţi a peste 20 de state, incluzând 10 state arabe s-au alăturat celor din SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie şi Rusia şi s-au declarat de acord cu sprijinul Bagdadului în lupta cu jihadiştii sunniţi care au creat pe teritoriul Siriei şi al Irakului un Califat islamic sub denumirea de Statul Islamic.

„Credem că, în Siria, există aproximativ 12.000 de combatanţi din cel puţin 50 de ţări – combatanţi străini, inclusiv un mic număr de americani – care au ajuns acolo de la începutul conflictului, în martie 2011”, a declarat purtătoarea de cuvânt a diplomaţiei americane, Marie Harf.

La reuniune, Canada a fost cea mai vocală, prin declaraţia ministrului de Externe, John Baird, care a declarat că acest grup terorist violează permanent valorile democratice cele mai dragi Canadei. Canada a desfăşurat 70 de militari din forţele speciale în Irak, forţe care lucrează împreună cu cei 1.500 de consilieri americani în vederea coordonării acţiunilor militarilor irakieni şi kurzi. Miniştrii de externe au căzut de acord că: vor sprijini noul guvern irakian împotriva grupului Daesh (acronimul, în arabă, al Statului Islamic din Irak şi Levant) prin toate mijloacele necesare, inclusiv asistenţă militară, în funcţie de cerinţele guvernului irakian, având în vedere prezervarea securităţii populaţiei civile. Franţa şi Australia s-au declarat de acord să aloce forţe aeriene pentru a executa bombardamente, în schimb, Turcia, un stat de linie, s-a oferit să acorde doar asistenţă umanitară şi a refuzat ca avioanele Alianţei să decoleze de la baza din Incirlik (avioanele americane decolează de pe portavionul USS George H.W. Bush, localizat în Golful Persic). Loviturile aeriene au stabilizat frontul în nordul Irakului, unde acţionează trupele kurde peshmerga. Arabia Saudită s-a oferit să asigure o bază de pregătire pentru viitorii militari sunniţi irakieni, dar pregătirea ei va dura luni bune. Conform declaraţiei lui John Kerry, ar exista state arabe care doresc să trimită trupe în Irak, dar nu a dorit să le nominalizeze. La conferinţă, nici Siria, nici Iran, state care au trupe pe teren, nu au participat, aparent datorită obiecţiilor ridicate de Arabia Saudită şi de Egipt. Rusia, aliatul Damascului şi al Teheranului, a criticat lipsa invitaţiei pentru cele două state. Între Washington şi Teheran s-au purtat discuţii, dar iranienii au condiţionat participarea de obţinerea unor înlesniri în negocierile privind programul lor nuclear, inacceptabile însă pentru partea americană.

Cum vede Pentagonul confruntarea cu ISIS?

Secretarul apărării Chuck Hagel vede confruntarea ca pe o bătălie pe trei fronturi:

(1) frontul creat de opoziţia siriană

(2) frontul creat de kurzii sirieni şi irakieni

(3) frontul creat de armata regulată irakiană. Primul front, format din luptători pregătiţi în Arabia Saudită, va fi asigurat cu logistică de partea americană (muniţii şi armament), în vederea creării unui avantaj calitativ pe teren, nu unul numeric.  De asemenea, capabilităţile militare, centrele de comandă şi comunicaţii, cât şi infrastructura ISIS din Siria sunt vizate de lovituri aeriene americane, dar şi ale aliaţilor.

Generalul Martin Dempsey, preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore şi principalul consilier al preşedintelui american, a declarat că preşedintele Obama va lua în considerare participarea trupelor americane în teatrul de operaţii, în funcţie de elementele proprii fiecărei situaţii în parte. Deocamdată, în viziunea generalului Demsey, militarii americani (în jur de 1.600) vor participa la misiuni de culegere de informaţii pentru executarea loviturilor aeriene (militarii americani dislocaţi în Irak fac parte din controlorii militari de trafic JTACs – Joint Tactical Air Controllers). În faţa comisiei senatoriale, generalul Dempsey a precizat că trupele americane pot fi dislocate în teatrul de operaţii numai dacă SUA nu vor reuşi să organizeze o coaliţie de forţe împotriva ISIS (coaliţia este în curs de formare). Alte scenarii pe care le-a citat, ca exemplu de utilizare a trupelor americane, au fost o ipotetică invazie a oraşului Mosul sau cazul unor ţinte de pe teritoriul american vizate de terorişti. De asemenea, el a precizat că trupele vor fi prezente în teatrul de operaţii în cazul în care un portavion american ar fi lovit sau un pilot american ar trebui să fie salvat.

Ce spune preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe, Richard Haass?

Preşedintele Obama a anunţat că va extinde campania militară împotriva ISIS, a spus preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe, Richard N. Haass şi a adăugat că obiectivul distrugerii acestora este nerealistic, iar cooperarea cu opoziţia siriană este îndoielnică. Pentru a crea o capacitate de distrugere realistă, a precizat Haass, Washingtonul are nevoie de o coaliţie a statelor arabe sunnite, dar şi a unor state precum Iran şi Rusia, care pot influenţa regimul lui Assad. Haass se aşteaptă la o creştere nesemnificativă a forţelor americane, în mod concret a forţele speciale în zona operaţională din Irak.

De ce este important discursul lui Obama?

Strategia preşedintelui Obama devoalează, de fapt, două lucruri: o recunoştere a unei ameninţări strategice importante pe care o reprezintă ISIS şi posibilitatea extinderii atacului asupra ISIS din Irak în Siria. Provocarea teroristă datorată ISIS este însă mult mai importantă decât ceea ce reprezintă pericolul altor grupări teroriste, precum cele din Nigeria, Somalia sau Yemen.

Provocarea este datorată unei armate insurgente, echipată şi antrenată în teatre de operaţii militare din Siria.

Ideea construirii unei alianţe cu Armata Siriană Liberă este puţin fezabilă, spune Haass, şi datorită diviziunii din interiorul acesteia şi a  puterii ei militare reduse şi incoerente. Cert este că americanii vor suplimenta numărul de consilieri şi forţele speciale (care vor acţiona împotriva ţintelor importante) pentru sprijinul operaţiilor armatei irakiene sau a celorlaţi parteneri (trupele kurde Peshmerga sau miliţii sunnite tribale) şi uşurarea operaţiilor aeriene desfăşurate de pe portavioanele americane din Golf. Conform teoriei militare, strategia aeriană, preconizată împotriva ISIS, nu poate distruge definitiv o organizaţie şi nu poate deţine/ocupa teritorii. Ea poate slăbi un adversar şi-l poate forţa să rămână în defensivă. Pentru a fi completă, este nevoie de o colaborare cu forţele militare din teatrul de operaţii. Şi, pentru a fi mai exacţi, este nevoie de cooperare cu trupe din Arabia Saudită, Iordania şi Egipt (sau alte ţări din regiunea Golfului), care au abilităţi în astfel de teatre de operaţii din zonele de deşert. Aici apare diplomaţia oficială care, împreună cu cea militară, se alătură diplomaţiei tribale desfăşurată acum de Riad. Tribalismul este marea problemă a Orientului Mijlociu.

În timpul Imperiului Otoman, oraşele importante din Levant şi Arabia (Beirut, Damasc sau Cairo) erau sub controlul direct al sultanului, în schimb teritoriile tribale aveau propriii conducători şi propriile legi. Singura sursă acceptată istoric este că Marea Britanie a unit trei vilaiete (mai multe sangeacuri formau un vialet) Bagdad, Basra şi Mosul, ca să creeze Irakul de astăzi. Britanicii s-au luptat cu triburile locale în numeroase cazuri pentru a ocupa aceste teritorii şi nu este vorba numai de acordul Sykes-Picot între puterile imperiale europene pentru a stabili graniţele Orientului Mijlociu. Britanicii au securizat o rută între terenurile petroliere din Basra şi portul Haifa, unind teritoriile triburilor din Irakul de astăzi la care s-a adăugat crearea unei regiuni, denumită Transiordania (prin unirea triburilor Muntafiq, Diwaniyah, Karbala şi Dulaim), care să facă legătura între Palestina şi Irak. La vremea respectivă, un trib, Annazah, condus de Najdi Abdul-Aziz Ibn Saud, a învins pe rivalii lor, Shammar, al căror teritoriu se întindea din Arabia până în Kurdistan. Ibn Saud a încheiat alianţe cu liderii tribali din teritoriile cucerite, alianţe care sunt valabile şi astăzi (chiar dacă triburile sunt localizate astăzi în Siria sau Irak). Deci, suprapunerea hărţii tribale a lui Ibn Saud cu cea a lui Sykes-Picot crează două regiuni: una bazată pe loialitate şi supunere monarhică, în tradiţia veche a culturii arabe, şi o a doua, bazată pe interesele coloniale ale celor care au condus Orientul Mijlociu şi ale elitelor urbane din marile localităţi din regiune. Britanicii nu au reuşit o ocupare completă şi o unire totală a triburilor, deşi au făcut eforturi de a lega regiunile tribale cu marile aglomerări urbane şi de a impune cultura occidentală. Explozia producţiei de petrol a dat şi mai multă putere acestor triburi. Statele de acolo trăiesc în interior după reguli imemoriale, într-o continuă luptă, schimbare de alianţe şi cuceriri de teritorii unii de la alţii. Acolo, istoria, cultura şi tradiţiile tribale sunt importante, iar o lipsă de înţelegere a acestor fundamente face imposibilă construirea unei relaţii de orice natură.  

Ce va urma?

Vom vedea, în curând, alianţe extravagante cu Rusia şi Iran, susţinătorii regimului Assad cu aliaţii occidentali şi arabii sunniţi împotriva unui adversar care este pe zi ce trece mai violent. Cât va conta regimul de la Damasc? Puţin şi numai într-o serie de înţelegeri secrete. Miza? Eliberarea teritoriului de ISIS şi nu returanarea lui către Assad, ci către opoziţia siriană. Un lucru complicat! Iranul a făcut investiţii importante în Irak şi nu vrea ca ISIS să preia controlul, la fel ca şi Moscova, care are un interes enorm în Siria, dar are şi o populaţie proprie de 10-15% musulmani. Să nu ne imaginăm că acest grup terorist va încerca să-i atace numai pe americani. Ei vor fi prezenţi şi în Europa, iar anunţul lor îi vizează deja, în egală măsură, pe europeni, fie ei militari sau civili. Este o mare problemă acest fel de terorism pe care ISIS îl promovează, pentru că nu pare să-şi impună limite. Şi este nevoie să fim atenţi, căci, aşa cum ştim, la Porţile Orientului, discuţiile sunt mai mult... acoperite!