Imperiul contraatacă! Cine va fi Sultanul sau/şi Şeicul din Orientul Mijlociu?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se pare că, într-un fel sau altul, mulţi dintre marii jucători geopolitici doresc ca harta de putere a Orientului Mijlociu să fie rescrisă, reformulată, poate chiar redesenată la modul propriu. De ce?

Un răspuns simplist conţine doar motivaţiile standard: conflicte etnice, interconfesionale, bătălie pentru controlul conductelor şi prezenţa în zonele petrolifere, prietenia/duşmănia faţă de americani / europeni / NATO, scăparea de sub control a aliaţilor succesivi alimentaţi frăţeşte cu cantităţi enorme de arme cu care acum se omoară între ei într-o veselie, pe de altă parte pregătindu-se intens pentru Jihadul final împotriva tuturor necredincioşilor acestei lumi.

Toate acestea sunt adevărate, fiecare în parte, la fel şi per ansamblu, dar nu au coerenţă decât în raport cu foarte lineara şi carteziana gândire a planificatorilor europeni care nu au trăit în zona unde toate sunt posibile pentru că istoria se compune dintr-o nesfârşită succesiune de trădări monstruoase, crime, proiecte nebuneşti care au născut strălucitoare imperii, dar şi Secta Asasinilor, cu eroi reali vânători şi vânaţi în acelaşi timp, acolo de unde au pornit înţelepţii care au schimbat istoria ştiinţelor europene, un loc unde dragostea şi ura evoluează la intensităţi necunoscute nouă, alimentând peste secole ceea ce se întâmplă azi.

Dincolo de elementele care compun cotidianul pregătirilor pentru un nou conflict major în Orientul Apropiat se află o istorie fascinantă despre care motivează ceea ce ar putea să se concretizeze, rapid, într-o nouă încercare de a discuta structurarea acestui spaţiu. Alcătuire complicată de state compuse din populaţii exprimând rădăcini entice multiple şi dominate de memorii ale unor infinite războaie religioase nemiloase şi nimicitoare, toate aşezate pe mina de aur a rezervelor de gaze şi petrol al cărui control direct îl râvnesc toate marile puteri ale lumii.

Cum a apărut actuală hartă a statelor din Orientul Apropiat, cine a desenat-o, cu ce preţ şi în ce condiţii? Răspunsul vă va face să înţelegeţi o parte a istoriei acestui spaţiu precum şi geneza multor dintre conflictele actuale.

Totul porneşte în perioada Primului Război Mondial, în momentul în care britanicii doresc cu disperare să obţină sprijinul arabilor pentru a organiza, din Egipt, o ofensivă împotriva Imperiului Otoman. Negocierile cu arabii sunt duse de ofiţerul britanic T.E. Lawrence (cunoscut apoi sub numele de Lawrence of Arabia). Arabii acceptă să se revolte, motivaţi de promisiune făcute de Sir Henry McMahon (Înaltul Comisar britanic la Cairo) în 1915 lui Hussein ibn Ali, Califul de la Mecca. I se promisese acestuia că va deveni conducătorul unui mare imperiu arab…

Numai că, în secret, încălcându-se toate promisiunile şi angajamentele, este pregătit Acordul Sykes-Picot, în fapt câteva documente semnate pe 16 mai 1916 între Franţa şi Marea Britanie (cu acordul Rusiei şi Italiei) care descriau modul în care, după încheierea războiului mondial, avea să se împartă Orientul Mijlociu între zone de influenţă precise, în scopul contracarării influenţei otomane.

harta orientul mijlociu imperiu

Este decisă „decuparea” Orientului Mijlociu în cinci zone distincte:

        Zona albastră franceză, sub administrare directă, formată din actualul Liban şi regiunea Cilicia (regiune care corespunde actualei provincii turce Adana)

        Zona arabă A, de influenţă franceză, cuprinzând nordul Siriei actuale şi provincia Mossul, actualmente parte a Irakului

        Zona roşie britanică, sub administrare directă, alcătuită din Kuweitul de azi şi Meopotamia (nord-estul Siriei şi nordul Irakului de azi)

        Zona arabă B, sub influenţă britanică, alcătuită din sudul Siriei de azi, Iordania şi viitorul teritoriu al Palestinei sub mandat britanic

        Zona maron, sub administrare internaţională, cuprinzând Saint-Jean d’Acre, Haifa şi Ierusalim, Marea Britanie obţinând controlul porturilor de la Haifa şi Acra.

Britanicii oficializează în 1917 susţinerea lor pentru „stabilirea unui cămin naţional evreiesc în Palestina” în termenii scrisorii deschise adresate Lordului Lionel Walter Rotschild şi publicată pe 2 noiembrie 1917 de către Arthur James Balfour, ministrul britanic de externe, în acord cu Chaim Wiezmann, pe atunci preşedinte al Federaţiei Sioniste.

Textul acordului franco-britanic devine public, cu tot scandalul necesar şi firesc în lumea arabă, în momentul în care, după Revoluţia din Octombrie, noul guvernator din Petrograd găseşte o copie a textului în arhivele ministerului de externe şi-l trimite cadou guvernului otoman. În paralel, Woodrow Wilson, preşedintele SUA, nu se raliază termenilor tratatului secret şi încearcă să obţină un mandat din partea Societăţii Naţiunilor, constituind o comisie de consultare a tuturor naţiunilor interesate.

Francezii şi britanicii părăsesc lucrările comisiei respective şi se pun de acord asupra împărţirii frontierelor în cadrul Conferinţei de la San Remo, aprilie 1920 unde, sub mandatul final al Societăţii Naţiunilor, tratatul este definitiv legalizat, Franţa primind mandat pentru Liban şi Siria, Marea Britanie pentru Irak (plus Kirkouk cedat de francezi în schimbul a 25% din beneficiile exploatărilor petroliere din zonă), Transiordania şi Palestina.

Reacţie imediată în lumea arabă: în Irak izbucneşte o revoltă populară reunind şiiţi şi suniţi, naţionaliştii se radicalizează în Siria şi se produc violenţe serioase în Palestina. Feisal, proclamat în mod unilateral rege al Regatului Arab de la Damasc de către Congresul arab pe 8 martie 1920, refuză să participe la negocieri, dar aliaţii îi transmit că este obligat să se supună hotărârilor luate la San Remo. Câteva luni mai tîrziu, trupele franceze ale generalului Gouraud pun capăt existenţei Regatului Arab de la Damasc şi impun mandatul decis.

Din Imperiul care făcuse să tremure lumea, se ajunge la o hartă modestă pentru Turcia care, de atunci nu a încetat niciodată să viseze la o revanşă istorică. La începutul anului 2000, un ofiţer de informaţii american de rang înalt, Ralph Peters,  publică un articol vizionar, niciodată asumat oficial de Administraţie, dar care a sintetizat perfect posibilitatea pe care aceeaşi Administraţie americană o evocase în mai multe rânduri, anume proiectul Marelui Orient Mijlociu.

Iată configuraţia propusă:

harta orientul mijlociu imperiu

Harta Orientului Mijlociu Extins propusă de Ralph Peters:

După cum vedeţi, vaianta aceasta ar fi fost favorabilă intereselor kurzilor care, pentru prima oară într-un document american, îşi vedeau oarecum confirmată, chiar neoficial, speranţa de a vedea într-o bună zi Marele Kurdistan. Falsă speranţă deoarece apariţia ameninţării Statului Islamic, la o asemenea scară, a obligat actorii geopolitici să-şi redefinească interesele, dând poate dreptate raţionamentului ce a provocat acordul Sykes-Picot.

Odată cu conştientizarea pericolului fundamentalismului islamic, revine pe mesele planificatorilor de jocuri geostrategice proiectul Noului Mare Orient Apropiat. Animat de speranţa că fenomenul „Primăverii Arabe" avea să fie vectorul de succes. Iar Freedom House desena harta viitoarei libertăţi:

image

După dispariţia speranţei legate de Primăvara Arabă, reapare aceeaşi hartă, dar în alte câteva variante care, după cum vedeţi, sunt făcute după sistemul proiecţie minimală/proiecţie maximală:

imperiu orientul mijlociu harta
imperiu orientul mijlociu harta

Evoluţia jocurilor de acum face ca pivotul oricărei proiecţii să fie Turcia. De data asta însă, într-o poziţie unică de forţă: poate propune, în fine cu argumente decisive, ceea ce era de mai mult timp evocat în diverse cancelarii, adică recunoaşterea unei poziţii privilegiate ca şi „actor la închidere" la nivelul întregului Orient Apropiat. Sigura putere regională care poată să joace acest rol acum, în condiţiile în care ceilalţi mari actori din zonă, Arabia Saudită şi Iranul, din motive pe cât de diferite, pe atât de reale, nu au putut să se constituie ca factori credibil de stabilizare. Iar Israelul poate găsi o cale de dialog mult mai facilă cu Turcia (cu care are legături mai vechi şi foarte productive în diverse domenii) decât cu oricare alt stat din zonă, simţind că are acum mână liberă să termine cu propria sa problemă. Hezbollah, în momentul când Iranul face un pas înapoi, doritor să apere noua sa înţelegere istorică cu Occidentul.

Numai că astfel, se deschide o discuţie cu mult mai amplă, iarăşi anticipată de Turcia acum câţiva ani, atunci când, cu o candidatură mereu amânată de statele membre UE, spunea că va vrea să organizeze un spaţiu de liber schimb în zonele sale proxime, întinzând totodată şi un semnal de prietenie, preventiv, către Moscova şi a sa Uniune eurasiatică. De unde şi părerea unora că anume hărţi s-ar putea deja suprapune, desigur la nivelul proiecţiilor geostrategice, deocamdată.

imperiu orientul mijlociu harta

Este oare posibilă o asemenea viziune? Nu cred. În orice caz, nu în această formulă şi cu această denumire. Acum, desigur, Turcia se află într-o poziţie de forţă ca vârf de lance într-o ofensivă majoră şi îşi câştigă rapid statutul de „apărător al valorilor Ociidentale", „ultimă stavilă împotriva barbariei „islamului fundamentalist"...statut pe care ştie să-l valorifice la perfecţie şi care, în etapa a doua, ar putea fi un argument de forţă. Caz în care perspectiva Marelui Kurdistan dispare iarăşi pe timp nedeterminat. Sigur, cu părerea de rău a americanilor şi europenilor de a trebui să abandoneze aliatul crucial din perioada conflictului cu Saadam Hussein, dar aşa e politic şi ameninţarea prezentului e mult prea mare pentru a avea prea multe dubii morale.

Ce se va întâmpla însă în perioada post-conflict? Se negociază deja noua realitate, dar aceasta va însemna inclusiv noi hărţi teritoriale? Să vedem care va fi succesul ofensivei turce şi care vor fi poziţiile finale atinse în momentul când armata va primi ordinul de încetare a focului. Dacă au început deja să se audă mesaje că SUA vor să se întoarcă în Orientul Mijlociu şi europenii ar vrea să se lase devansaţi mult prea tare, atunci întrebarea logică este cine va deveni aliatul principal al Occidentului şi dacă spaţiul va rămâne unul compact sau va fi reîmpărţit în zone de control şi influenţă, „zone de stabilizare post-conflict" folosind o expresie corectă din punct de vedere politic. Răspunsul depinde de realitatea care se construieşte acum în teren, cu forţa armelor. Ce rămâne, vom vedea. Ce se va construi? O altă poveste, cu planurile, hărţile şi ambiţiile sale anexe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite