George Canache, visătorul cu ochii pe cosmonauţii lumii

Pământul văzut de pe Staţia Spaţială Internaţională, în urmă cu nouă săptămâni.

Subcomitetul pentru Protecţia Planetei, din cadrul Consiliului Consultativ al NASA, se va reuni la Washington D.C., între 8 şi 10 iunie 2015, cu scopul de a solicita, de la comunitatea ştiinţifică şi alte persoane interesate de domeniu, date relevante pentru planificarea programelor viitoare. Pe ordinea de zi vor fi şi informaţii de ultimă oră, privind viitoarele misiuni ale NASA, pe planeta Marte.

La sediul NASA, din 300 E Street SW., Washington, DC 20546, US, nu va fi prezentă şi o anumită persoană interesată de domeniu, deşi ar fi fost o încântare, pentru participanţii la reuniunea anunţată, dacă l-ar fi ascultat câteva minute, mai ales că în sala indicată de organizatori pot intra şi simpli cetăţeni, precum românul, jurnalistul, poetul, visătorul George Canache.  

Acest conaţional a avut o idee ce a fost sprijinită de Editura Biblioteca Bucureştilor, care a tipărit, în condiţii grafice excepţionale, ceea ce aş numi mai degrabă o mapă de lux - pentru pământeni care nu fac parte din Consiliul Consultativ al NASA, dar mai au timp pentru a medita la o lume mai bună, a armoniei necesare, nu a confruntării cu preţul sacrificării vieţilor atâtor semeni nevinovaţi - cu versurile dedicate de poet cosmonauţilor Planetei Albastre, traduse în limbile engleză, franceză, sanscrită, urdu şi rusă. 

Cele opt arealuri de imaginaţie cosmică, care găzduiesc fulgerele cerebrale tipărite ale poetului George Canache au meritul de a reaminti, cui poposeşte cu ochiul pe versurile surprinzătoare, cât de insignifiantă este fiinţa umană în raport cu galaxiile de care ne mai amintim când uităm de propriile, dar măruntele orgolii. 

Practic, compatriotul Canache a pornit de la anul lansării primului cosmonaut pe orbita planetară, pentru a putea acorda onorul simbolic, celor care au zburat în spaţiul cosmic, peste 500 de pământeni americani, ruşi, germani, francezi, canadieni, japonezi, chinezi, inclusiv românul Dumitru Prunariu. 

George Canache mi-a povestit despre cum s-au născut versurile sale, dedicate temerarilor care au privit literalmente de sus Planeta Albastră, la o serată dedicată lui Mihai Eminescu, organizată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. 

Aşa am aflat că a debutat peste Ocean, în anul 1990, în presa literară din California, că bunicul său a fost primarul comunei Tămădău, de unde personalităţi hăituite în anul 1947 au dorit să zboare spre lumea liberă, că tatăl lui, ce a activat la Arhivele Statului, a fost arestat în 1945 şi trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, toate aceste repere nefiind decât trepte interioare ale turnului de fildeş specific unui român care nu renunţă la dreptul de a mai visa, cu ochii deschişi, la acei semeni care, prin conlucrarea lor, la mare altitudine, indică posibila viitoare armonie pe o planetă care nu reprezintă decât o luminiţă în grandoarea Universului fără margini. 

Un Univers oricum altfel văzut din spaţiul cosmic de Dumitru Prunariu şi de cosmonauţii care au poposit la Muzeul Aviaţiei, din Bucureşti, cu 14 ani în urmă, când poetul Canache a avut gândul exprimării, cu propriile cuvinte, a ceea ce poate fi generos numită "Rugăciunea cosmonauţilor", ca un demers spre nedesprinderea totală de lumea în care trăim. 

Interesant este detaliul că în dinamica vieţii sale de zi cu zi - ca truditor împătimit la publicaţiile "CRONICA TIMPULUI" şi "INDEPENDENŢA ROMÂNĂ", apărute la începutul acestui an, cu sprijinul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, condusă de Doru Dinu Glăvan -, George Canache poartă şi azi, în geanta personală, inedita sa mănuşă, aruncată viitorului, intitulată simplu: Anul 1961. 

O mostră de zbor, cu gândul, la mare altitudine, ale cărei copii există la Biblioteca Academiei, la Muzeul Literaturii Române şi chiar în Biblioteca Palatului Elisabeta. 

O naţiune care mai are asemenea purtători de peceţi luminoase rămâne printre cele care alungă întunericul din minţile temătoare, supuse unor stăpâniri trecătoare.