Iată însă că săptămâna trecută lupta sunnito-şiită, cu accente de ad-hoc-raţie, a reaprins rivalitatea între conservatorismul wahabbit monarhic şi revoluţia populară islamică a Frăţiei Musulmane, cu discretă inspiraţie persană din mişcările anului 1979, de la debarcarea Şah-en-şah-ului Mohamed Reza Pahlavi.

Dacă e să facem o trecere în revistă a maximei complicaţii din Orientul Mijlociu, aici tema ar trebui să conţină mai întâi rivalităţile interconfesionale, interreligioase, cu precădere cele între creştinism şi Islam, în general, generate inclusiv de perioada colonială şi dominaţia europenilor în regiune. Apoi, pe aceeaşi dimensiune post-colonială, sau a revoltelor coloniilor, tensiunile interstatale rezultate din trasarea artificială a frontierelor în regiune, în acea fază a decolonizării, proces care a separat artificial grupuri etnice şi triburi sau clanuri, dacă nu chiar familii, şi a adunat, în acelaşi timp, între aceleaşi graniţe statale trasate artificial grupuri, etnii, credinţe distincte, care aspirau la independenţă şi statalitate în momentul dispariţiei imperiilor coloniale dominante.

Mergând mai departe, aspectele conflictului din Orientului Mijlociu nu pot fi desprinse de crearea statului Israel, în 1948, şi de raportul religios-etnic între evrei şi arabi pe malurile Estice ale Mării Mediterane. Mai mult, conflictul israeliano-palestinian, cu diferitele sale momente istorice contemporane şi faze de creştere şi de-conflictualizare, a fost definitoriu pentru crearea motivaţiilor în regiune pentru noi rivalităţi şi conflicte, ba chiar terorismul are referinţe la componentele „prezenţei creştinilor pe pământurile sfinte ale Islamului” şi „nesoluţionării avantajoase a luptei poporului palestinian pentru propriul stat”, sau chiar „prăbuşirea proiectului soluţiei celor două state”. Aceste susţineri sunt prezente cu formule mai nuanţate sau mai radical, în funcţie de gruparea, statul sau constructul ideologic care căuta legitimitatea propriilor acţiuni în această sursă de conflict, pe care o susţinea în favoarea poporului Palestinian arab şi Islamic.

Rivalităţile Iran-Arabia Saudită sau chiar Iran-Turcia sunt majore şi nu ţin doar de jocuri de dominaţie şi de putere, de sistem politic sau structură statală, ci au la bază diferenţe religioase profunde.

În acelaşi siaj, nu trebuie uitate bătăliile popoarelor din sânul Islamului. Şi cea mai puternică este rivalitatea sau măcar competiţia constantă turco-iraniano-arabă. Într-adevăr, faptele de după cel de-Al Doilea Război Mondial arată naţiunile turcă şi persană-iraniană drept cele puternice, dominante în Orientul Mijlociu Extins - alături de poporul evreu, fireşte - în timp ce poporul sau popoarele arabe au fost întotdeauna sfâşiate de rivalităţi şi diferenţe care nu au permis afirmarea lor puternică decât în formule cu nuanţe monarhice şi legitimitate prin succesiune asumată, mai autoritare sau mai democratice – de la Arabia Saudită, la Iordania şi Maroc. Acolo unde componenta monarhică nu era legitimată (Yemen) sau acolo unde succesiunea se realiza în conext republican (Siria), combinaţiile rezultate au fost mult mai instabile, şi pe fondul maximei complicaţii etnico-sectaro-religioase.

Şi aici ajungem la următorul nivel de instabilitate - cel al războaielor sectare suniţi-şiiţi. Bătăliile sunt îndelungate şi datează de la momentul separării succesorilor Profetului. Impactul în regiune este major, pe linii religioase ale Islamului sunnit sau şiit. Iar rivalităţile Iran-Arabia Saudită sau chiar Iran-Turcia sunt majore şi nu ţin doar de jocuri de dominaţie şi de putere, de sistem politic sau structură statală, ci au la bază diferenţe religioase profunde. Iar cazul Siria şi Irak sunt determinante, acolo unde dominaţia majoritară alawită (şiită) asupra majorităţii sunnite (arabe şi kurde) în Siria sau cea a unui guvern şiit pro-iranian asupra unei majorităţi sunnite arabe şi kurde s-a dovedit la fel de pernicioasă (Irak), mai ales că se combină cu istoria dictaturii socialismului arab Baas al sunniţilor lui Saddam Hussein asupra celorlaltor două componente ale statului, şiiţii şi kurzii.

Peste toate, rivalitatea sunnito-şiită este catalizată şi de interesul strategic major cu relevanţă geopolitică, de această dată, cel al coridorului sunnit Nord- Sud, care uneşte Turcia via Iordania de Ţările Golfului, versus culoarul şiit pro-iranian Est-Vest, menit să asigure ieşirea prin teritorii prietene a Iranului şi şiismului la Mediterana, prin Irak, Siria şi Liban. Este o altă miză care trebuie luată în calcul de fiecare dată când vorbim despre Orientul Mijlociu, mai ales că cele două proiecte se exclud reciproc şi alimentează rivalităţile sunniţi-şiiţi.

Nu putem uita şi tema popoarelor fără stat, ca efect al colonizării şi decolonizării arbitrare, o luptă continuă şi perpetuă cel puţin a palestinienilor şi a kurzilor din regiune, care animă turbulenţele sau profită de ele. Evoluţiile din Siria şi Irak întăresc perspectiva kurdă asupra statului posibil, mai ales că implicarea Peshmerga kurdă în lupta contra Daesh-Stat Islamic este privită ca un sacrificiu de sânge pentru un război de independenţă de stat al kurzilor, spre marea nemulţumire a Turciei, în primul rând, dar cu impact în Irak, Siria şi Iran.

În fine, chiar în interiorul statelor sunnite - cu un transfer discret de influenţă venit şi de la Revoluţia Islamică a lui Khomeini, dar şi generat şi întreţinut de aspiraţiile populare islamice arabe conduse de un secol de către Frăţia Musulmană din Egipt - a fost alimentat un nou front şi rivalitate inter-sunnită, inter-arabă, între monarhii absolute tradiţionale şi wahabismul saudit, pe de o parte, şi pornirile revoluţionare republicane şi populare conduse de formate ale Frăţiei Musulmane. Alinierea şi revendicarea AKP, partidul preşedintelui Erdogan, de la această mişcare, susţinerea Frăţiei Musulmane în Egipt şi a Hamas în Gaza, alături de susţinerea acordată de Emirul actual al Qatarului pe această direcţie, din raţiuni interne şi rivalităţi familiale de succesiune, dar şi relaţia partenerială Turcia-Qatar, vin să complice şi mai mult peisajul, ducând săptămâna trecută la izolarea Qatarului şi la sancţiuni generale pentru finanţarea terorismului, cu un spectru mai larg de ţinte decât cele consacrate ca aparţinând organizaţiilor din familia Frăţiei Musulmane.

O evoluţie ce trebuie urmărită, cu scopul evitării surprizelor sau a explicaţiilor superficiale, niciodată exacte, în Orientul Mijlociu, un butoi cu pulbere veşnic în turbulenţă, unde motivele de conflict sunt mult mai prezente decât cele ale păcii, iar viaţa oamenilor pare să nu valoreze nimic pentru semenii lor, mai ales în prezenţa atotcuprinzătoare a motivaţiilor multiple a rivalităţilor perpetue între grupuri, etnii, secte, religii, popoare, seminţii şi state.


Doha, Qatar Foto: EPA

Războiul intra-sunnit răbufnit în Qatar şi Golf: conservatorismul wahabbit al monarhiei absolute versus revoluţia islamistă a Frăţiei Musulmane

Confruntările din Orientul Mijlociu au izbucnit din plin pe multiple dimensiuni. Mai întâi inter-statale, apoi interconfesionale, ulterior la nivel sectar, între suniţi şi şiiţi. Mai nou, cea mai puternică tensiune s-a manifestat la nivel intra-arab şi intra-sunnit, respectiv confruntarea altfel tradiţională între monarhii absolute, wahabism saudit şi revoluţia populară de tip islamic sunnit promovată de Frăţia Musulmană. Iar această confruntare a fost lansată în urmă cu o săptămână, pe linia izolării Qatarului în regiunea Golfului, pe motivul susţinerii terorismului şi a unor relaţii nepotrivite cu Iranul.

Ce trebuie spus este că baza actualelor acuzaţii - care s-au soldat cu retragerea respectiv expulzarea ambasadorilor din statele arabe membre ale Consiliului de Cooperare a Golfului plus Egipt, şi cu diminuarea nivelului de reprezentare al Iordaniei, cu blocarea frontierelor şi a transportului de orice fel, cu închiderea spaţiului aerian şi numeroase alte repercusiuni - este o confruntare tradiţională între monarhiile absolute ale Golfului şi susţinerea de către Qatar a Frăţiei Musulmane, a Hamas şi a altor grupări ce aduc a mişcări populare revoluţionare anti-monarhice şi islamiste. Multe dintre acestea sunt considerate organizaţii teroriste, precum Frăţia Musulmană în Egipt şi statele Golfului şi Hamasul în Israel, SUA, monarhiile arabe şi unele state europene. În alte cazuri, acuzaţiile împotriva Qatarului vizează direct structuri de factură teroristă care se manifestă în Irak şi Siria.

Răbufnirea noii controverse, surprinzător, rapid şi extrem de agresiv împotriva Qatarului, vine şi din găzduirea şi finanţarea postului Al Jazeera, acesta fiind încă de la lansare favoritul grupărilor teroriste Al Qaeda, pentru a trimite spre difuzare filmele sale propagandistice şi a negocia eliberarea de ostatici occidentali sau a difuza asasinarea acestora cu cruzime. De asemenea, postul pare să fi promovat constant interesele Frăţiei Musulmane şi a grupărilor de această factură. Nu în ultimul rând, trebuie spus în apărarea autorităţii de la Doha că poziţia specială a Qatarului faţă de Iran, cu care întreţine relaţii cel puţin corecte, dacă nu chiar prieteneşti, în orice caz de cooperare economică reciproc avantajoasă, vine şi din faptul că statul din Golf împarte resurse importante pe care le explorează şi exploatează împreună cu Iranul, de unde o deschidere din interes economic direct.

Moscova are nevoie de Arabia Saudită pentru a evita prăbuşirea mai departe a preţului petrolului, dar nu-şi permite să iasă complet din joc fără a încerca să joace un rol şi în deconflictualizarea relaţiei cu Qatarul.

Situaţia e complicată şi pentru marii actori cu influenţă în Golf. În cazul Statelor Unite, afirmaţiile Preşedintelui Trump în conferinţa de presă alături de Preşedintele României, Klaus Iohannis, se aşază mai aproape de partenerul saudit tocmai vizitat, deşi caută o ieşire rapidă pentru relaţiile cu Qatarul, acolo unde se află cea mai mare bază americană din Orientul Mijlociu - în cadrul bazei aeriene Al Udeid, care găzduieşte 11.000 de militari americani - dar şi cele mai importante resurse militare americane ale luptei împotriva Daesh-Stat Islamic din Irak şi Siria.

Este motivul pentru care Preşedintele Donald Trump a solicitat Qatarului să nu mai finanţeze terorismul, pentru a detensiona situaţia din Golf şi a deconflictualiza relaţiile sale cu vecinul saudit. De asemenea, acelaşi tip de înclinaţie spre dialog e abordat şi de Secretarul de Stat Rex Tillerson, care anunţă nevoia încheierii motivelor de conflict şi a blocadei aeriene şi terestre care afectează lupta împotriva terorismului Daesh. Cam aceeaşi formulă ambiguă este îmbrăţişată şi de Moscova, care are nevoie de Arabia Saudită pentru a evita prăbuşirea mai departe a preţului petrolului, dar nu-şi permite să iasă complet din joc fără a încerca să joace un rol şi în deconflictualizarea relaţiei cu Qatarul, al cărui ministru de Externe a vizitat deja Rusia, după declanşarea crizei.

Dar cea mai grea poziţionare e cea a Turciei. Deşi îşi doreşte susţinerea relaţiei sunnite contra şiismului în Siria şi alte regiuni, alături de partenerii să sunniţi din Golf, dar şi coridorul sunit Nord-Sud care să unească Turcia de Iordania şi statele Golfului, Turcia nu poate renega angajamentele sale faţă de Qatar şi relaţiile sale ideologice, la nivelul partidului de guvernământ AKP, cu Frăţia Musulmană şi Hamasul, structuri puse astăzi la colţ de monarhiile din Golf şi de SUA, pe temeiul luptei anti-teroriste şi al combaterii finanţării terorismului.


Combatanţi ai Statului Islamic în Raqqa

Asaltul final asupra Raqqa, capitala siriană a Stat Islamic, dat de către coaliţia kurdo-arabă şi forţele americane

În Siria, trupele Forţelor Democratice Siriene, împreună cu trupe americane, au luat cu asalt oraşul Raqqa, capitala din Siria a Daesh - Stat Islamic. Opţiunea iniţială era aceea de a oferi un rol şi trupelor turce, tocmai pentru a balansa situaţia curentă, însă decizia finală e aceea de a avea trupe locale siriene sunnite - kurde şi arabe, deopotrivă - pentru a conduce acest atac asupra unui oraş sunnit, chiar dacă nu este exclusă şi plantarea simbolică a steagului american în „oraşul capital” al Daesh/Stat Islamic.

Forţele Democratice Siriene au coloană vertebrală alcătuită din Peshmerga kurdă, cele mai bine pregătite şi eficiente forţe din Siria, în spaţiul opoziţiei anti-Assad, dar care conţin şi elemente atribuite PYD/YPG, structuri considerate de Turcia ca apropiate PKK şi, în consecinţă, organizaţii teroriste. De altfel, preşedintele Recep Tayyip Erdogan a protestat vehement faţă de transferul de arme către kurzi înaintea atacului asupra Raqqa, considerând că este o formă de a înarma o organizaţie teroristă. Diferenţele privind definirea organizaţiilor teroriste s-a accentuat şi cu ocazia divorţului saudit de Qatar şi acuzaţiile de susţinere a Frăţiei Musulmane şi organizaţiilor teroriste din această ramură, pe care Turcia, preşedintele Erdogan şi AKP le consideră apropiate de sine şi în niciun caz organizaţii teroriste.

Divergenţele turco-americane în problematica kurdă durează de ceva vreme, însă din păcate Turcia nu a găsit susţinere la temerile sale nici la Washington, nici la Moscova, ambele state, Rusia şi SUA, curtând regiunea kurdă şi având amplasate aici baze militare rivale. Mai mult, neincluderea Turciei în atac – din raţiunea nevoii de apropriere locală a victoriei, deci prin trupe siriene Sunnite, dar şi de evitare a unor ciocniri turco-kurde în Raqqa, odată ce forţele s-ar fi aflat în contact, mai mult, separate doar de trupele americane – a determinat evitarea unor tensiuni suplimentare şi întârzierea operaţiunii. Totuşi aceasta a fost declanşată şi există motive clare de a considera că această victorie e realizabilă.

O preocupare majoră stârnesc şi mişcările forţelor loiale lui Al Assad, împreună cu trupele speciale ruse şi pretinşii voluntari din Rusia, care s-au apropiat periculos de trupele americane şi ale opoziţiei, iar o ciocnire pare inevitabilă.

SUA au multe probleme noi sau mai vechi în spaţiul de operaţiuni din Siria-Irak: nemulţumirea turcă şi reticenţa faţă de formula agreată de recâştigare a capitalei Raqqa; retragerea Daesh-Stat Islamic în suburbii şi oraşe mai mici, dar creşterea presiunii asupra componentei de recrutare şi încurajarea atacurilor teroriste în interiorul Europei; exodul luptătorilor străini, odată ce Daesh-Stat Islamic va dispărea din oraşe, mutându-se în alte regiuni ale globului; luptători care ar reveni, parţial cel puţin, în ţările de origine din Occident, în Rusia sau în alte state din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord de unde provin; preocupare este şi implicarea excesivă a miliţiilor pro-iraniene din Irak, a miliţiilor şiite în care se află luptători iranieni din rândul Gardienilor Revoluţiei, în luptele din zona sunnită, cu precădere la frontiera dintre Irak şi Siria; şi nu în ultimul rând, preocupare majoră stârnesc şi mişcările forţelor loiale lui Al Assad, împreună cu trupele speciale ruse şi pretinşii voluntari din Rusia, care s-au apropiat periculos de trupele americane şi ale opoziţiei, iar o ciocnire pare inevitabilă, mai devreme sau mai târziu.

Acţiunea din Raqqa are loc după ce trupele irakiene împreună cu miliţiile şiite pro-iraniene, sunt pe punctul de a cuceri pe deplin Mosulul, capitala irakiană a Daesh-Stat Islamic. Este vorba despre o regiune majoră controlată de către terorişti în ultimii 3 ani şi pe care o pierd acum, cel puţin la nivelul oraşelor majore din regiune.

Purtătorul de cuvânt al coaliţiei anti-IS condusă de SUA, Colonelul Ryan Dillon, vorbeşte despre 3.000-4.000 de luptători Daesh-Stat Islamic rămaşi în Raqqa la momentul declanşării atacului. Ei dispun de tuneluri, mine de teren şi spaţii minate, maşini pentru atacuri sinucigaşe cu bombe, atacatori şi „martiri” gata să devină bombe umane, de asemenea utilizează civilii drept scuturi umane. Deci bătălia nu va fi simplă şi va lua ceva timp până la câştigarea pe deplin a controlului în Raqqa. Peste toate, complicaţiile cu Turcia, regimul pro-Assad, prezenţa rusă de pe teren, din proximitate, miliţiile şiite pro-iraniene şi trupele iraniene de pe teren ameninţă să menţină un spaţiu extrem de complex, în care duşmanul se poate schimba în fiecare moment, iar ameninţarea pentru soldaţii americani, traineri şi trupele speciale de pe teren este majoră.


FOTO TheNewArab

Războiul Su-Şi, bătălia sunniţi-şiiţi - faza pe atacuri cu rachetă balistică a rebelilor hutiţi din Yemen, înarmaţi de Iran, împotriva Arabiei Saudite

În ajunul sosirii preşedintelui american Donald Trump la Ryad, în capitala Arabiei Saudite, rebelii hutiţi din Yemen, musulmani şiiţi susţinuţi de către Iran împotriva Consiliului de Cooperare al Golfului, a monarhiilor sunnite, condus de Arabia Saudită, au tras o rachetă balistică cu rază lungă de acţiune de tip Volcano 2 către capitala vecinului din Nord. Tirul s-a produs ca reacţie la bombardarea de către coaliţia internaţională condusă de saudiţi a capitalei Sana’a, cotropită şi controlată de rebeli hutiţi încă din 2014, împreună cu teritorii extinse din Yemen.

Ca în precedentele lansări de rachete balistice, şi de această dată Arabia Saudită, cea mai puternic înarmată dintre ţările sunnite, a interceptat tirul. Însă marea descoperire este aceea a bătăii rachetei balistice, a lungimii tirului care, de această dată a adus lovitura interceptată la 180 km sud-vest de Riyadh, reuşind să parcurgă cea mai lungă traiectorie şi să ajungă cel mai aproape de capitala Arabiei Saudite dintre toate tirurile anterioare, sporind preocuparea în legătură cu forţa scutului antirachetă şi antiaerian saudit şi cu creşterea de capabilităţi balistice ale Yemenului prin transfer din Iran, respectiv cu perspectiva ca, la un moment dat, aceste rachete chiar să lovească oraşul Ryad.

Hutiţii au recunoscut tirul şi au revendicat lovitura ratată, interceptată de către saudiţi, însă întreprinderea anunţă noi tiruri viitoare către capitală şi teritoriul saudit care ar putea să nu mai fie interceptate şi să atingă ţinta în Ryad. Până la nivelul lunii aprilie, rebelii hutiţi au tras nu mai puţin de 47.847 rachete către teritoriul saudit, între care 48 rachete balistice până în prezent, începând cu martie 2015, atunci când a izbucnit războiul în Yemen, iar hutiţii împreună cu militarii loiali fostului preşedinte Saleh, au preluat capitala şi au instalat o guvernare nerecunoscută. Tirurile au dus la uciderea a cel puţin 130 de militari şi civili din sudul Arabiei Saudite, potrivit raportului generalului Ahmed Assiri, purtătorul de cuvânt al coaliţiei arabe.

Vizita preşedintelui american la Riyadh a marcat un nou avertisment global la adresa Iranului.

Războiul din Yemen, acolo unde Iranul a lăsat mănuşile şi s-a implicat direct şi deschis prin livrare de arme către hutiţi, a făcut deja peste 8.000 de morţi şi peste 45.000 răniţi, începând din martie 2015. Efectele indirecte ale războiului asupra civililor sunt foarte importante. Potrivit ONU, 19 milioane de persoane sunt pradă foametei extreme, respectiv peste 60% din populaţie.

Vizita preşedintelui american la Riyadh a marcat un nou avertisment global la adresa Iranului, implicat în celebra dispută suniţi – şiiţi pe care a ridicat-o la nivelul Războiului Sfânt, în încercarea de a destabiliza lumea arabă. Perşi de origine, iranienii şiiţi mai susţin o componentă revoluţionară împotriva monarhiilor sunnite, încercând să exporte revoluţia islamică şi să înlăture formulele de monarhii absolute din Golf, cu precădere regimul wahhabit al Casei Saud, care conduce statul constituit pe pământurile sfinte ale Islamului, ce conţine leagănul naşterii Profetului Mahomed şi cele mai importante localităţi ale vieţii sale, Mecca şi Medina.

Implicarea Iranului în peninsula arabă se traduce în susţinerea minorităţii şiite din statele arabe (chiar majoritate în Bahrein, de exemplu, unde s-a încercat răsturnarea revoluţionară a monarhiei al-Khalifa, inspirată de Teheran şi lansată de Hezbollah, miliţia şiită pro-iraniană din Liban). Însă implicările agresive şi violente iraniene se întind pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu, iar ciocnirile se extind şi la nivelul Golfului Persic, şi pe regiunea strâmtorii Hormuz până la Bab El Mandeb, la intrarea în Marea Roşie. Ele se petrec între vase iraniene şi navele marinei statelor litorale, dar şi cu marina SUA, chiar în Golful Persic, acolo unde nu rareori mişcările agresive ale Gardienilor Revoluţiei Islamice ameninţă integritatea vaselor americane şi tensionează lucrurile până la explozie.

Cu recenta afacere pe care urmează să o perfecteze Donald Trump la Riyadh, transfer de armament în valoare de 100 miliarde de dolari, Arabia Saudită îşi va consolida poziţia de cea mai bine echipată armată din Orientul Mijlociu după Israel, dar şi de rival absolut şi bine plasat tehnologic în faţa Iranului. De altfel, una dintre înţelegerile despre care vorbesc analiştii este aceea de obţinere a dobândirii armei atomice odată ce Teheranul va avea acces la această armă, iar Arabia Saudită are contacte constante şi aprofundate cu Pakistanul pe această direcţie. Dezvoltarea rachetelor balistice şi eventuala nuclearizare a Orientului Mijlociu ar fi ultimele ingrediente pentru a arunca în aer regiunea şi lumea întreagă, deja răvăşită de efectul războaielor cu armamente convenţionale.


Bombardier american FOTO AFP

Schimbare de adversar în Siria: SUA au bombardat în premieră miliţiile şiite pro-regim din Siria

Statele Unite au marcat o premieră în Siria, după ce forţele sale aeriene au lovit trupele regimului al-Assad, instructori ruşi aflate alături de ele şi mai ales trupele miliţiilor şiite pro-iraniene din Siria, care îşi doreau extinderea ariei aflate sub control. De altfel, minciuna combaterii terorismului de către alianţa pro-şiită - alcătuită din trupele Al Quds ale Gardienilor Revoluţiei din Iran, miliţiile şiite pro-iraniene din Irak şi Hezbollahul libanez pro-iranian, împreună cu trupele lui Al Assad, suţinute de Rusia – fusese expusă în nenumărate rânduri de către presa occidentală. O hartă cu loviturile aeriene şi de artilerie ale regimului şi aliaţilor săi şiiţi, plus Rusia, demonstrează că alianţa constituită împotriva coaliţiei internaţionale anti-Daesh/Stat Islamic loveşte exclusiv trupele opoziţiei. Scopul este extinderea pas cu pas a ariei controlate, pentru un avantaj pe teren atunci când negocierile de la Geneva sau varianta rusă de la Astana vor da rezultate.

Un convoi cu 20 de vehicule cu trupe pro-regim se îndrepta spre baza militară al Tanf de la graniţa siriano-iordaniană deţinută de trupele speciale americane şi britanice, într-o regiune aflată sub controlul grupării rebele de opoziţie numită Maghawir al-Thawra, sau Comandourile Revoluţiei, pregătită de trupele americane în programul secret al CIA pentru a combate Daesh/Stat Islamic. Deşi avertizaseră partea rusă că se află acolo şi să nu se apropie, convoiul a ignorat orice fel de avertisment şi lansase atacul, ajungând la 29 de km de bază. Avioanele americane au dat avertismente, au survolat zona, iar în final au distrus avangarda de 5 vehicule a atacatorilor.

Mai întâi a reacţionat regimul al-Assad, care a ţinut să sublinieze că el „distruge teroriştii” (trupele anti-Assad fiind calificate astfel) în orice punct de pe teritoriul statului, neînţelegând faptul că cineva le-ar putea pune sub semnul întrebării acest drept. Apoi a sărit Moscova, ca din gură de şarpe, susţinând că atacul a fost ilegitim. Complet inacceptabil. Viceministrul de Externe Ghenady Gatilov şi apoi ministrul de Externe Lavrov au reacţionat dur la atac.

Atacul dă un semnal clar, că SUA nu acceptă situaţia de facto şi cuceririle regimului al Assad prin folosirea armelor interzise şi a nerespectării regimului armelor chimice.

Potrivit susţinerilor ruse, orice acţiune împotriva trupelor regimului e una care duce la tensiuni şi escaladarea situaţiei. În opinia aliaţilor lui al-Assad de la Kremlin, trupele regimului ar trebui să umble nestingherite în întreg teritoriul şi să ucidă pe cine-şi doresc. Or, această abordare e inacceptabilă părţii americane, pentru că a investit bani în combaterea Daesh/Stat Islamic, inclusiv prin formarea, antrenarea şi înarmarea unor componente militante ale opoziţiei şi nu sunt de acord cu decimarea acestor trupe extrem de utile. În plus, apropierea de bază crea ameninţare directă şi la adresa trupelor americane, britanice şi aliate aflate în regiune.

Mai înregistrăm un fenomen, respectiv mutarea coridorului strategic şiit iranian pentru a lega Teheranul via Bagdad şi Damasc de malurile Mediteranei, blocând coridorul sunnit care leagă Turcia de Iordania şi ţările Golfului prin Siria şi Irak, de la zona de nord controlată de kurzi la zona de sud, aproape de graniţa iordaniană. Alături de Irak, Iordania este unul dintre principalii beneficiari ai programelor de creştere a capacităţii de apărare pentru a putea participa la combaterea terorismului.

Atacul dă un semnal clar, reluat după bombardarea bazei aeriene de unde au plecat avioanele care au purtat agentul chimic gaz sarin folosit în Siria – că SUA nu acceptă situaţia de facto şi cuceririle regimului al Assad prin folosirea armelor interzise şi a nerespectării regimului armelor chimice, şi că va bloca orice tentativă de extindere a zonei sub pretextul combaterii terorismului. În plus, este un avertisment extrem de puternic şi la adresa Iranului să-şi diminueze interferenţa şi să se retragă din Siria. De altfel, la ultima întâlnire de la Casa Albă, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, şi-a luat angajamentul să gestioneze Iranul (ieşit din alegeri prezidenţiale), o temă pe care nu a reuşit să o realizeze şi există scepticism că ar putea vreodată să-şi respecte acest angajament.